Aminteam că, în ajun de Sfântul Nicolae, am încheiat cu lucrările la şantierele de zidire şi consolidare a bisericilor şi monumentelor istorice. Mănăstirea Brâncoveni, cu cel mai mare şantier din judeţul Olt, în timp de iarnă se „odihnea” pe dinafară. Pe dinlăuntru era ca şi în stupul cu albine.
Mă adunam şi eu acasă, la Curtea de Argeş, de unde lipseam cu lunile. Pentru aceasta nici nu eram prea cunoscut în oraş. Profesorul de muzică, Gelu Ciuculescu, nepot de-al lui Chiril Popescu din Cerbureni, mare profesor protopsalt, cu care se mândrea, îmi tot spunea:
– Nu vă cunosc argeşenii, Preasfinţite! Dacă v-ar cunoaşte cu adevărat ar fi tare bine. N-aţi mai fi atât de cârtit de unii şi alţii. Trebuie să ieşiţi în public, să vă cunoască lumea.
– Cum, nu mă cunoaşte lumea? Doar sunt şi în Argeş, nu numai în Vâlcea şi Olt, cele trei judeţe, greu de administrat, mai ales cu sutele de şantiere active, după cutremurele din 1977 şi 1986.
– Nu vă cunoaşte lumea, revenea, perseverent, delicatul profesor şi dirijor al Corului Orfeu. Trebuie să ieşiţi în lume. Doar aşa o să vă cunoască cine sunteţi.
Povestea aceasta o ascultam destul de des. Nu spun că-mi făcea vreo bucurie, dar repetarea poveştii cu necunoaşterea, mă cam supăra până-n cele din urmă. Ca drept răspuns, îl rugam să facă Sfânta Liturghie cu Corul Orfeu, care dispunea de voci bune.
Când îl pofteam pe sensibilul profesor Ciuculescu să facă şi cântări religioase, îl vedeam şi-l simţeam că n-ar prea vrea. Era greu de urnit pentru repetiţie liturgică.
Îmi amintesc cu bucurie, nu doar de profesorul Ciuculescu, dar şi de muzicologul, Piele Gheorghe, din Curtea de Argeş, cu care, din nefericire, am avut un conflict nedorit din nicio parte. Era grav să gafezi chiar în faţa argeşenilor, care greu te iartă, dacă mai eşti venit şi din alte părţi.
Să revenim!
Aşadar, cu luna decembrie a fiecărui an, ne adunam de pe drumurile şantierelor, care ne măcinau viaţa şi sănătatea.
După slujbă la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, ne pregăteam să mergem la vecernia din ajunul sărbătorii Sfintei Muceniţe Filoteia. Cu câteva ore înainte de începerea slujbei, se anunţă vizita Elenei Bărbulescu, însoţită de Teodora Ţucă Păunescu, despre care a mai fost vorba şi Minodora Ilie, din părţile Muscelului, o cucoană, mai rar întâlnită în peisajul politic românesc.
Dintr-o dată aud:
– Preasfinţite Calinic, vin evenimente mari! Trebuie să aveţi grijă de doamna Elena Bărbulescu. Trebuie ocrotită într-o mănăstire, după toate ajutoarele pe care le-a dat, după cum ştiţi. Este păcat să păţească ceva rău.
Elena Bărbulescu nu scotea niciun cuvânt. Era încurcată, parcă, de vorbele Minodorei Ilie, spuse, aşa de intempestiv şi precis. La drept vorbind, nici eu nu ştiam ce să mai cred. Prin minte îmi treceau două cuvinte semnificative din Răsărit: glasnosti şi Perestroika, în traducere libertatea cuvântului şi reformă. Mai legam şi de vorbele unui student rus la Bucureşti, care, într-o vizită la Sala Manole, tot întreba:
– La voi nu văd nicio Perestroikă. De glasnosti, nici vorbă. Ceauşescu trebuie să cadă. La auzul acestor vorbe, l-am rugat să nu-mi mai pomenească mie de aşa ceva. Eu nu ştiam, ca mulţi alţi români, ce se pregătea din umbră, de aceea nici nu doream să aud vorbindu-se de lucruri noi, pe care nu le înţelegeam. Nu eram la curent cu cele ce se spuneau la BBC, Vocea Germaniei, Vocea Americii sau Europa Liberă. Nu aveam timp să ascult radioul.
Când am făcut o vizită la Mănăstirea Cernica, cancelarul şi responsabilul cu administraţia cimitirului se arăta optimist, nevoie mare. Era spre finea lui septembrie 1989.
– Preasfinţite, scăpăm! La Crăciun sau Anul Nou, scăpăm de Ceauşescu.
– Taci! Nu vorbi cu voce tare. Dacă ne aude cineva, înfundăm puşcăria. Fereşte-te de asemenea discuţii. Nici nu ştii cine va turna, îi spun eu, speriat de nonşalanţa cu care se bucura şi-i scânteiau ochii!
Cine s-ar fi gândit atunci, că peste trei luni se va întâmpla întocmai?
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
