Aşa a fost “botezat” preotul Gheorghe Bărănescu, parohul din Tutana. Personaj extrem de controversat. Egal doar cu sine. Nemulţumit de cei din jur. Mereu într-o trepidaţie greu de stăpânit.
În preajma Crăciunului din anul 1986, am făcut o vizită de lucru la mănăstirea Tutana, ctitoria lui Mihai Viteazul, soră cu mănăstirile: Călui din sudul judeţului Olt, Clocociov de lângă Slatina, Mihai Vodă din Bucureşti.
Biserica arăta jalnic. Se prăbuşise la cutremurele cele de demult. Acoperişul şi turlele de lemn, acum arătau ca nişte hornuri uriaşe, căptuşite cu scânduri şi gata să se prăbuşească. Cetatea cu chiliile monahale căzuse de sute de ani, iar turnul clopotniţă, care avea şi o încăpere pentru şcoală, s-a înclinat, fiind pe jumătate înghiţit de pământ.
Episcopul Iosif, după mărturia arhiereului Gherasim Piteşteanul, din acea vreme spunea:
-Aşa, aşa, bietul Iosif episcopul, deseori mergea la Tutana, se uita, ofta şi pleca mai departe, neputând face nimic, deşi avea destui bani la Episcopia Râmnicului şi Argeşului.
Ca şi la alte monumente, nu se mai acordau autorizaţii de restaurare şi consolidare. Cutremurul din 1977 a determinat familia Ceauşescu să desfiinţeze Direcţia Monumentelor Istorice. Astfel, întreaga salbă de monumente ortodoxe, catolice, reformate, evanghelice, cetăţi, conace, clădiri istorice, a intrat în gravă suferinţă.
Cred că o astfel de lovitură a fost mult mai mare decât un cutremur şi legea secularizării averilor mănăstireşti de pe vremea domnitorului Al. Ioan Cuza.
Deja se formaseră specialişti întru restaurări şi consolidări. Era o şcoală românească mult competitivă. Acum toate au stagnat şi se duceau de râpă. Nimic n-a mai putut fi salvat. Întreg materialul pregătit pentru restaurări a fost distrus şi furat.
În plângere adâncă era şi mănăstirea cea frumoasă a Tutanei. Atât episcopul Iosif, cât şi preotul cu credincioşii, asistau neputincioşi la prăbuşirea bisericii istorice.
L-am îndemnat pe năbădăiosul paroh al Tutanei să facă demersurile pentru restaurarea Casei lui Dumnezeu cu hramurile Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi Sfântul Atanasie al Atonului.
O întreagă documentaţie a pornit la drum, întrupându-se într-un proiect costisitor şi pe lungă durată.
Orice stăruinţă de a primi autorizaţiile necesare pentru consolidare şi restuarare se izbea de îndârjirea celor care nu le păsa de prăbuşirea patrimoniului cultural naţional.
Într-una din zile, preotul Gheorghe Bărănescu, vine plin de obidă şi mânie nestăpânită şi-mi aruncă în faţă metrul cub de documente şi o ia la fugă strigând:
-M-am săturat! Nu mai pot! Faceţi ce credeţi! Plec pentru totdeauna de la Tutana.
-Stai! Nu fugi, că te ajung din urmă. Întoarce-te acum să stăm de vorbă.
Cu greu s-a întors. A început a plânge. Mi s-a făcut milă de el, chemându-l să stea să-mi spună cum stau lucrurile.
-Mi-au respins a treia oară demersurile. De fiecare dată am uns uşile peste tot cu miere de albine şi alte daruri. Nu mai am ce să le dau că totul este în zadar.
-Ridică de pe jos documentaţia. Ia-o de la capăt cu demersurile. Pune din nou miere în sticle de câte un sfert de kilogram şi începe a unge uşile de la portar până sus, la ultima uşă.
-Merg pentru ultima dată. Nu se mai poate. Şi apoi veţi hotărî ce veţi crede.
După o vreme, furtunosul paroh vine cu bucurie mare arătându-mi autorizaţia, de multe ori refuzată.
-Am învins! Slavă Domnului! zice Gheorghe Bărănescu, ţinând documentul în mâini ca pe moaşte.
Când a văzut episcopul Gherasim minunea de autorizaţie, a aprobat peste un milion de lei, pe loc, înfrângându-şi „zgârcenia” proverbială.
Au început lucrările. Munţi de scândură, fier beton, tablă, grinzi şi cele necesare unei asemenea lucrări, au umplut curtea mănăstirii.
Isteţul Ierarh, şi-a dat seama de mana cerească venită prin autorizaţia căpătată. În numele ei, Episcopia Râmnicului şi Argeşului a primit atâtea materiale că a avut posibilitatea să se restaureze şi alte monumente, materiale care se aprobau doar cu regim special.
Înainte de începerea restaurărilor, am cerut Muzeului Judeţean Argeş să trimită specialişti să facă săpăturile arheologice.
Fără întârziere, conducerea muzeului trimite pe Spiridon Cristocea să înceapă lucrările.
De mai multe ori am mers să văd calitatea şi mersul dinamic al săpăturilor. Într-una din zile, Spiridon Cristocea, este numai zâmbet şi bucurie. Descoperise într-un mormânt un inel de aur cu pietre preţioase.
-Sunt bucuros. Munca mi-a fost răsplătită, spunea bucurându-se harnicul arheolog, cu dragoste de munca sa.
După isprăvirea săpăturilor, s-a primit permisiunea de a se începe consolidarea şi restaurarea propriu-zisă.
A fost o mare bucurie pe capul nostru. Lucrările mergeau într-un iureş accelerat. Popa Vijelie, că aşa era gratulat turbulentul sacerdot, zbura cu maşina după aprovizionări.
Într-o zi, muncitorii aveau nevoie de apă pentru şantier. Popa năzdrăvan este încercat de o idee:
-Veniţi la Tutana, că arde mănăstirea, striga disperat către Pompieri. După o jumătate de oră sosesc maşinile cu furtune şi apă din belşug.
-Unde arde mănăstirea, popă nenorocit?
-Arde inima mea şi şantierul plânge că nu avem apă. Lăsaţi colea, la tetea, apa şi bucuraţi-vă că nu a fost incendiu la mănăstirea Tutana.
Dacă nu ar fi fost aşa de „apucat” spre treburi bune, biserica Mănăstirii Tutana, nu ar arăta aşa de frumos consolidată şi restaurată.
Dar despre popa Vijelie, va mai veni vorba.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
