După cum se ştie, fiecare eparhie avea câte un împuternicit, adică un supraveghetor pus de Departamentul Cultelor, ochiul Partidului şi Guvernului în ograda Bisericii. Fericit lucru era atunci când dintre acei împuterniciţi mai erau şi profesori, istorici şi nu numai ofiţeri de Securitate.
Unii activi, iar alţii pensionari, reîncadraţi pentru a mai lua o felie de pâine, mai măricică, după cum se povestea pe la colţuri.
Pe unde am trecut, am avut „fericirea” ca să întâlnesc, în Transilvania, pe Hoinărescu Horea Ţepeş, iar la Căldăruşani Ilfov pe Niţă Pascu, ce i se mai zicea şi profesor, iar în Departamentul Central erau vreo câţiva cu statut special, iar plevuşca ce se rotea împrejurul sistemului ne ţinea cu lucrările de tipărit pe la uşi şi zâmbeau zeflemitor.
N-am să uit niciodată, că cinci ani am bătut drumul pentru un BT – bun de tipar – pentru Istoria Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani. Cine nu ştie, poate să ştie, că niciun petic de hârtie nu se tipărea fără acel BT. Dacă se îndrăznea, doar un rând, era caz penal. Acum este ca pe vremea lui Papură Vodă. Oricine poate tipări lucruri bune, dar şi altele mai anapoda. Aşa cum le trăsneşte unora prin cap.
Ca la noi, la nimeni!
Cenzura de pe vremuri a dispărut. De aici şi tipărirea multor inepţii, care se iau drept opere.
Nici ca atunci!
Dar nici ca acum!
În Maramureş era împuternicit un profesor, pe nume Traian Chilian. Om de treabă. Era uman. Avea suflet bun. Te puteai adresa lui cu o oarecare încredere. Nu se parşivise încă!
În Episcopia Râmnicului şi Argeşului, am găsit, în anul 1985, când am venit arhiereu-vicar, ca împuternicit, pe profesorul de istorie, Petre Bărdaşu. Era un bun istoric. Cult, cărturar, în deplinul înţeles al cuvântului.
Voi aminti aici câteva episoade.
Făcând drumeţii pastorale, îl luam aproape permanent cu mine. Se bucura să poată vedea pe teren, cum se desfăşurau lucrările şi s-o facă fără cheltuieli din partea instituţiei pe care o reprezenta, iar eu eram bucuros să ştiu exact cum se vor desfăşura discuţiile cu preoţii, pe care nu-i cruţa, ameninţându-i mereu cu pierderea contribuţiei financiare de la Stat, pentru că lucrau la îndemnul nostru, fără autorizaţie, care nu se dădeau de cei îndatoraţi să o facă.
Mergând pe Valea Oltului, am ajuns la parohia Robeşti. Sat sărac, fără lumină electrică, fără apă, fără speranţe. Se dăduse decret de către Ceauşescu pentru mutarea satului. Urma să se facă o hidrocentrală şi cu acea lucrare se impunea mutarea satului.
Când am ajuns în sat, la biserică, oamenii s-au adunat cu mic, cu mare, pentru a vedea pe musafirul bisericesc, venit în satul lor deznădăjduit.
– Trebuie să restauraţi biserica, monument istoric! De ce o lăsaţi în aşa tristeţe, întreb eu pe cei adunaţi.
– Apoi, Părinte, a dat Ceauşescu decret să se mute satu’ la dracu-n praznic, nu i-ar mai muri mulţi înainte!
– Nu se mută satul Robeşti. Veţi avea lumină, apă şi puteţi să vă apucaţi de acoperişul bisericii, care cade şi este păcat de pictură, le spun eu, fără să mă gândesc la ce va urma.
Oamenii făceau cruci din răsputeri. Ne-am despărţit de ei cu optimism. Eram bucuroşi că i-am încurajat. După plecare, Petre Bărdaşu, îmi spune:
– Îmi pare rău, Prea Sfinţite, dar trebuie să raportez despre felul cum aţi discutat cu oamenii din Robeşti.
– Da’ unde mă raportezi, domnule Bărdaşu?
– La Secretarul Prim al judeţului Vâlcea, la Securitate şi la Departamentul Cultelor, îl aud pe bietul istoric, speriat de încurajarea pe care am dat-o în public, bieţilor creştini lăsaţi în voia vremii.
– Să o faci sănătos, dacă asta-i treaba matale. Voi răspunde personal de vorbele spuse.
Ca un făcut, satul a rămas pe loc. S-a introdus lumina, s-a adus apa, s-au apucat de lucru la biserică. Într-o vreme, împuternicitul Bărdaşu, m-a întrebat, surprins:
– De unde aţi ştiut că nu se mută satul?
– De la Dumnezeu, din cer, i-am răspuns scurt!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
