Bucuria noastră românească este, fără doar şi poate, deplin justificată când ne gândim şi trecem în revistă şirul domnitorilor din întreg spaţiul Carpatic.
Doar cu câteva excepţii, domnitorii români au fost oameni de mare vitejie, ctitori fără precedent şi prinţi ai credinţei strămoşeşti şi a jertfei supreme, pentru Țară și poporul milostiv.
Pentru frumuseţea şi parfumul slovei, vom reda mai jos din gândirea lui Ion D. Sandu[1]: „Neagoe Basarab a fost un artist dublat de un filosof, filosof creştin în adevăratul înţeles al cuvântului. Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, cum îl numeşte învăţatul Hașdeu, a scris după modelul învăţaţilor bizantini Învăţăturile sale către fiul său Teodosie. Acest nume nu se întâlneşte la niciun domnitor român, este luat după moda bizantină, el amintind numele lui Theodosie cel Mare, împăratul Bizanţului, pe care şi l-a ales de model. Învăţăturile lui Neagoe este cea mai strălucită operă literară din întreg secolul al XVI-lea”.
Este de-a dreptul uimitor ce viziune a avut Neagoe Vodă Basarab şi ce gândiri duhovniceşti şi împărăteşti i-au străbătut inima şi sufletul! Genialitatea lui tocmai aici îşi are rădăcinile nepieritoare pentru cultura şi pietatea neamului românesc.
Ce vom spune despre cartea „Il principe” – „Principele” – alcătuită de Nicolae Machiavelli, contemporană Învăţăturilor, elaborate de Sfântul Neagoe Basarab?
Continuând cu pasaje din gândirea lui Ion D. Sandu aflăm că: „În aceeaşi vreme trăieşte-n Apus Nicolae Machiavelli, secretarul Florenţei care scrie Il Principe, în care dă sfaturi prinţilor din vremea sa, cum să se poarte. Iată două cărţi din aceeaşi epocă, ce tratează acelaşi subiect şi ce deosebire de abordare!
Machiavelli ia ca model pe Cezar Borgia, omul fără morală şi scrupule, care-şi urmăreşte cu sânge rece planurile, întrebuinţând toate mijloacele Renaşterii: minciuna, violenţa, viclenia, otrava şi cuţitul. Idealul lui Machiavelli este prinţul Renaşterii, liber în gândire şi în acţiunile sale.
Două concepţii diametral opuse stau faţă în faţă: concepţia bizantină, care vede idealul în întruparea virtuţilor creştine şi concepţia Renaşterii, care prezintă un model de stăpânitor, omul Renaşterii, care, descătuşat de obligaţiile morale dă frâu liber pornirilor sale de dominaţie.
Machiavelli creează un stil de principe pentru epoca sa, iar Neagoe Basarab, urmând tradiţia bizantină și românească, depăşeşte vremea sa, creând un stil pentru toate epocile!
Câtă superioritate în concepţia domnului român şi ce universale şi eterne sunt principiile morale pe care cei dintâi chemaţi să le întrupeze sunt conducătorii de popoare! Neagoe dă cel dintâi exemplu prezentului și viitorului prin viața și domnia sa ca Voievod al Țării Românești.
Neagoe Basarab este o figură mare a trecutului nostru. Artist, filosof şi scriitor, numele lui va înfrunta veacurile. Domnia lui strălucită iese din cadrele obişnuite ale istoriei popoarelor. El dă un rost universal Ţării Româneşti făcând din această ţară bucuria civilizaţiei şi tradiţiei românești.
Ion D. Sandu, este cel care ridică un Imn de slavă, în chip cu totul personal şi emoţionant, Sfântului Neagoe Basarab.
Dacă, S.S. Bârsănescu[2], consideră Învăţăturile, prima lucrare românească de pedagogie, N. Cartojan[3] vede aceeași carte ca pe „cel mai de seamă monument al cugetării şi simţirii româneşti”, iar Ştefan Ciobanu[4], ca într-o frescă multicoloră, ne prezintă astfel valoarea Învăţăturilor Sfântului Neagoe Basarab: „Literatura noastră veche din epoca slavonismului se poate mândri cu o operă literară excepţională, ca stil, ca spirit şi conţinut… Această lucrare, de dimensiuni relativ mari, este o completare la ştirile pe care ni le dă istoria cu privire la strălucita domnie a voievodului muntean de la începutul secolului al XVI-lea, la personalitatea lui înzestrată cu înalte calităţi sufleteşti, la mediul moral şi cultural al epocii. În această operă se proiectează idealurile vieţii de atunci înălţător şi înviorător; aici găsim crâmpeie din viaţa curţilor noastre domneşti, aici apare figura smerită, bărbătească şi plină de înţelepciune bătrânească, a lui Neagoe Basarab…
Este aproape cu neputinţă de a reda toată bogăţia de idei, de cugetări, de parabole şi de exemple din această minunată operă. Este un fel de enciclopedie moral-religioasă şi filosofică a trecutului, în care se concentrează toată înţelepciunea bătrânească, toată erudiţia religioasă şi politică a vremurilor vechi”.
Acest text superb, este pe măsura marelui artist, scriitor şi filosof Neagoe Basarab, domnitor smerit şi omenos, aplecat spre valorile sufleteşti ale supuşilor săi, pe care-i consideră fraţi. În acest sens, Dan Simionescu, consideră că: „Învăţăturile au ieşit cu adevărat din viaţa proprie a poporului românesc!”[5]
Manuscrisele Învăţăturilor, păstrate în limba română, slavonă şi greacă, ne stau drept mărturie, împotriva celor care se îndoiesc de paternitatea lor neagoiană, de faptul că Învăţăturile îi aparțin lui Neagoe. Emanoil Bucuţa, inspirat, aşterne pe hârtie pentru posteritate: „Voievodul, care a ocrotit pe întâiul nostru lucrător tipograf, monahul muntenegrean Macarie, şi a ridicat cea mai strălucită biserică domnească, era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte. Poporul trebuie să afle în sfârşit acest adevăr şi să şi-l însuşească. El ar fi un izvor de încredere şi de putere. Mâna care a aşezat pe hârtie în gătita chirilică a vremii roadele unei vechi înţelepciuni s-a făcut de mult pulbere, domnişorul, care n-a mai avut parte să o folosească aşa cum i-o pregătise părintele, pentru că s-a stins la Constantinopol fără să domnească, deopotrivă, dar Învăţăturile, ajunse, – după aproape 500 de ani – (n.n.), carte populară, pot să capete un nou rost. Prin ele vorbeşte gura strămoşilor, care ne însoţesc pas cu pas pe un drum plin de uimiri. Ceea ce îşi trec din mână în mână oamenii de cercetare poate fi foarte preţios pentru ştiinţă, dar ceea ce îşi împrumută din secol în secol popoarele este de un preţ neasemănător mai mare pentru viaţă…”[6]
Textul din Emanoil Bucuţa, tălmăcit, devine nu doar un text sentenţios ci dovedeşte rădăcinile absolut originale ale Învăţăturilor, lămurind că Neagoe Vodă „era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte”, iar poporul român „trebuie să afle acest adevăr şi să şi-l însuşească”, devenind astfel „un izvor de încredere şi putere”.
Ştiind aceste adevăruri, speranţa noastră creşte nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, semănată în viaţa aleşilor Săi, pe cât pot să ducă, aşa cum a fost şi cu Neagoe Vodă Basarab, de curând trecut în rândul tuturor sfinţilor Săi!
Iată cum Dumnezeu iubeşte şi pe români cu destulă osârdie!
Mai avem vreo îndoială?!
Calinic Argeșeanul, Sfântul Neagoe Vodă Basarab, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017
[1] Ion D. Sandu, Neagoe Basarab apărător şi sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938.
[2] S.S. Bârsănescu, Istoria filosofiei moderne, vol. V, Bucureşti, 1941, pp. 622-623.
[3] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I. Bucureşti, 1940, pp. 42, 44.
[4] Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1947.
[5] Dan Simionescu, Istoria literaturii române din sec. XVI, Iaşi, 1942-1943, curs litografiat.
[6] Emanoil Bucuţa, Un voievod filosof, în Transilvania, 1943, p. 387, retipărit în Pietre de vad, vol. III, 1944.
