În mai toate hrisoavele şi documentele emise din Cancelaria Voievodului Neagoe – în cei 8 ani, 8 luni și 24 de zile de domnie – însuşi domnitorul, menţionează că este fiul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).
Când rostim cuvântul Basarab sau basarabă, facem o legătură cu numele pe care şi-l luau Craioveştii, după susţinerea unor istorici şi tradiţia istorică românească, după stufosul studiu[1] al celebrului lingvist și istoric Bogdan Petriceicu Hașdeu. În paginile Letopiseţului cantacuzinesc, găsim, pentru începuturile noastre feudale, relatarea: „Atunci s-au ales dintr-înşii boiarii care au fost de neam mare. Şi puseră banoreţi un neam care li se zicea Basarabi, să le fie lor cap (adică mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului; al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc” (Letopiseţul cantacuzinesc).
În Letopiseţul cantacuzinesc, în Istoria Ţării Româneşti, scrisă de Radu Popescu, în Genealogia Cantacuzinilor, precum şi în prefaţa mineiului pe luna noiembrie, scrisă de episcopul Râmnicului Chesarie Halepliu, ni se arată, că după venirea lui Negru Vodă şi întemeierea Ţării Româneşti „atunce şi Băsărăbeştii, cu toată boierimea ce era mai înainte peste Olt s-au sculat cu toţi de au venit la Radul Vodă, închinându-se să fie supt poruncă lui şi numai el să fie peste toţi…”[2]
Disputa istoricilor I.C. Filitti şi D. Onciu, pe baza documentelor cronicăreşti, că n-ar fi existat un Negru Vodă, ne duc, totuşi, la ideea că, în urma studierii documentelor, cu mai multă atenţie, s-a ajuns la concluzia că deseori se face confuzia între Negru Vodă şi Radu Vodă, numiți Basarabi.
Din anul 1576, înainte de Matei Basarab, există un document de la Alexandru al II-lea în care este amintit Negru Vodă, care nu poate fi altul decât cunoscutul Radu I, aşadar, asimilarea lui Negru Vodă cu Radu I datează din secolul al XVI-lea. Putem spune, aşa cum au stabilit specialiştii, că Radu I (1377-1385) este fiul lui Nicolae Alexandru şi tatăl lui Mircea cel Bătrân, nume care adesea se confundă şi azi cu Negru Vodă.
Istoricii afirmă că în jurul anului 1290, când Negru Vodă a trecut Munții Carpaţi, spre sud „datorită unei ofensive a regalităţii maghiare şi a catolicismului îndreptate împotriva elementului românesc ortodox din Transilvania cu tendinţe centrifuge faţă de coroana maghiară, a avut loc retragerea unui voievod sau a unor conducători locali din Ţara Făgaraşului în Muntenia”[3].
Este evident că unii istorici au combătut existenţa primului voievod al Ţării Româneşti, arătând că aparţine unei tradiţii cărturăreşti din vremea lui Matei Basarab.
Subliniem că oricâtă confuzie ar fi făcut autorii cronicilor între Negru Vodă şi Radul Negru, rămâne statornică tradiţia – transmisă, deci şi prin viu grai – că Negru Vodă alias Tihomir sau Thocomerius şi-a început domnia în 1290. Aşa înţelegem mai bine apropierea dintre Basarabi şi Craioveşti, făcută pentru prima oară de către Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon. Basarabeştii, fiind o castă și nu doar o familie, aveau să se închine lui Negru Vodă de bună voie, iar domnitorul Ţării Româneşti este recunoscut de cnejii şi voievozii dintre Carpaţi şi Dunăre. Aşadar, tradiţia lăsată de cronicari nu este departe de adevărul că Basarabeştii de peste Olt au venit să se închine stăpânului absolut al Ţării Româneşti, având drept scaun de domnie Curtea de Argeş, apoi Câmpulungul şi iarăşi Curtea de Argeş.
Nu trebuie să uităm că cercetările onomastice au dus la rezultate interesante în ce privește originea numelui Basarabă. Specialistul I. Cornea[4] a demonstrat că formarea acestui nume ar avea începuturile în ţinutul Haţegului, în Hunedoara şi de aici s-r fi răspândit în Banat şi în Oltenia, după cum tâlcuiește cu totul științific, Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Istoriografii noştri, în decursul timpului, au avut păreri împărţite în legătură cu neamul din care provine domnitorul, aşa cum, deseori, s-a întâmplat atunci când sursele documentare erau incomplete sau lipseau cu desăvârşire. O parte dintre istorici au scris că Neagoe Basarab ar fi doar un fecior de boier, din marea şi influenta familie a Craioveştilor, care a avut un rol predominant în politica Ţării Româneşti. La un moment dat, această familie de boieri învăţaţi şi cu influenţă puternică, a ajuns să ridice sau să coboare din domnie pe anumiţi voievozi care nu rămâneau în limita politică stabilită de mai înainte. Ei îl vor sprijini şi susţine pe fericitul domn Neagoe Basarab.
Unii istorici, aceia care au cercetat documentele vremii, cum a fost şi N. Iorga, îl consideră pe învăţatul Neagoe Vodă fecior de domn, ghidându-se după titlul domnului, aşa cum apare el în documente, unde citim formula „fiul preabunului şi prea marelui Basarab Voievod”[5]. Mai mult, în inscripţia de pe o tavă de argint, dăruită de Neagoe Mănăstirii Tismana „se află precizarea că este fiul lui Basarab cel Tânăr, adică al lui Ţepeluş”[6].
Filiaţia domnească a marelui Voievod Neagoe este limpede, dacă avem în vedere şi „inscripţia pe care fraţii Craioveşti o pun pe mormântul lui Vladislav al II-lea, apărând numele lui Neagoe; la fel în Învăţături… el îşi spune „Io Neagoe”. Pe chivotul cu moaştele lui Nifon, în inscripţiile (pisaniile) de la Curtea de Argeş, în Tetraevangheliarul de la Suceviţa şi pe Evanghelierul lui Marcu, întâlnim numele de Neagoe. Odată, într-un document din 1519, chiar el îşi zice „Io Neagoe, cel numit Basarab”[7].
Demn de menţionat este şi faptul că domnii Ţării Româneşti, care au venit după Neagoe, i-au spus, neîndoielnic, Basarab Voievod, iar în absolut toate documentele ce aparţin secolului al XVI-lea, când se aminteşte de Neagoe, i se spune Basarab, aşa cum el însuşi, totdeauna se intitula.
Semnul demonstrativ este, fără doar şi poate, că nici măcar duşmanii domnitorului Neagoe şi ai familiei sale, nu i-au contestat numele de domn Basarab.
Aşadar, Neagoe a fost os domnesc și de neam domnesc!
Calinic Argeșeanul, Sfântul Neagoe Vodă Basarab, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017
[1] B. Petriceicu Hașdeu, Basarabii: Cine? – De unde? – De când?, București, 1894.
[2] Manole Neagoe, Neagoe…, passim.
[3] Şt. Meteş, „Din istoria dreptului românesc din Transilvania”, în Anuarul Academiei Române, seria III, 1935 – 1936, p. 92.
[4] I. Cornea, Basarabii din Argeş, Despre originea lor teritorială şi etnică, Bucureşti, 1935 şi Șt. Meteş, op. cit, p. 80; N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1922.
[5] N. Iorga, „Pretendenţi domneşti în sec. XVI”, în Anuarul Academiei Române, seria II, vol. XIX, pp. 35-36.
[6] Gr. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici de ţară, Bucureşti, 1887, p. 220.
[7] Neagoe Manole, Neagoe…, p. 28.
