Mănăstirea Brâncoveni, ctitoria lui Matei Basarab şi a Sfântului Constantin Brâncoveanu a avut de biruit multe ispite în istorie. Atunci când s-au aşezat primele pietre şi cărămizi întru zidire, s-a ales un loc ascuns între codrii seculari sub muchea unui teren neted ca-n palmă.
Oltul trecea pe aproape. În câteva sute de ani s-a depărtat cam doi kilometri spre răsărit, drept dovadă că pământul, în Univers, merge spre dreapta!
Episcopul Gherasim adusese pe popa Gheorghe şi câteva măicuţe şi surori. Parte din ele erau din ţinuturile Vasluiului. Harnice foc! Bisericaşe neîntrecute şi tăcute tot timpul. Se auzeau doar glasurile surde de lopeţi, greble, hârleţi, furci, coase, mături. Doar toaca ne ajuta să respirăm. Era vremea rugăciunii. Toată lumea era la slujbă. Bietele călugăriţe erau atrase de biserică precum pilitura de magnet.
Aşa le-am găsit, muncind din zori şi până-n noapte, fără niciun repaus. Am rămas uimit câtă forţă şi credinţă se arăta locului voievodal.
Nimeni nu se plângea, de nimic. Pe dinlăuntru îmi lăcrima inima, văzând cum acele fiinţe îşi adăugau în istorie eforturile lor plăpânde, dar hotărâte pentru jertfă de pomenire.
Era o bucurie să lucrez dimpreună cu călugăriţele, elevii, profesorii şi credincioşii din satul lui Matei Basarab şi al lui Constantin Brâncoveanu.
Ca să ne dăm seama cam în ce jale a fost adusă mănăstirea, trebuie să ne gândim la nefastul Decret 410, din anul 1959, care a răpus şi vestita ctitorie brâncoveană.
După alungarea călugăriţelor, au dus în chilii un grup de asistaţi, care au vandalizat totul. Chilii distruse, uşi şi ferestre sparte, coridoare năruite, acoperişul desfăcut, bisericile pustiite, clopotniţa dărâmată până la jumătate şi cu o schelă care putrezise de zeci de ani, spânzurând de jur-împrejur. Zidurile sparte, iar gardurile furate. Lacurile, trei la număr, colmatate, iar bolniţa, o bisericuţă superbă, era inundată de ape, igrasie şi ca locatar, cine credeţi că era? Un măgăruş!
Coastele din jurul aşezământului brâncovenesc erau cotropite de bălării, spini şi pălămidă. Dar ceea ce era imposibil de suportat, erau dejecţiile care-ţi usturau ochii, curgând la vale, peste mănăstire, din ograda gospodăriei colective, care au pus-o tocmai lângă mănăstire, deasupra pe tăpşan.
Nu aveai nicio picătură de apă ca să bei. Totul era infestat. Nu aveai unde să te aşezi un pic, pentru a mai răsufla de greul zilei.
În acest pustiu, fără apă, fără mâncare, dezolant până la lacrimi, bătea mereu un vânt care aducea fire fine de nisip, care intrau în nas, ochi, urechi şi gură, dacă o uitai cumva deschisă.
Aşa am văzut, am răbdat şi am lucrat peste trei ani, într-un loc ce avea să devină o chinovie puternică şi dinamică, precum se vede azi.
Ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost şi osteneala duhovnicului Nichita, de mai târziu, care, după programul înrobitor de muncă şi alte ore de rugăciune după rânduială, a pornit o şcoală de muzică bisericească.
De cele mai multe ori i-am găsit pe toţi, duhovnic şi călugăriţe, după ora nouă seara, într-o sală cu scaune şi mese, iar pe un perete mare, o tablă, cât toate zilele. Era umplută de notele psaltice.
Nichita protopsaltul, cu o severitate luminată de iubire duhovnicească, având o baghetă în mână, bătea măsurile necesare, pentru a nu se greşi ritmul.
Câteodată, văzând randamentul scăzut, Nichita mai altoia câte o izbitură a baghetei pe tăblia mesei. M-am strecurat uşor pe uşă şi pe neobservate am părăsit locul unde se modelau vocile pentru a cânta Domnului, cântare sfântă!
Nu mă aşteptasem la o asemenea lucrare deplină, unde se împleteau perfect: munca, rugăciunea şi cântul!
Păcat, că acum, acel Nichita s-a depărtat de locul ostenelii sale luându-şi drumul departe de bucuria duhovnicească a Bisericii lui Hristos din România.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
