Oricât mi-ar fi fost de dragă Mănăstirea Cernica, simţeam că frumuseţea uneori devine sufocantă. Lumea venea des la Cernica şi trebuia să stai la datorie. Când eşti văzut obosit, leneş sau cu dezinteres, lumea te-a zăpsit – gata – ai pierdut încrederea.
M-am gândit să o iau din loc. Cerând o învoire, am plecat să-mi caut un schit. Să nu mai aud de nimic. În vârful munţilor. Acolo unde-s doi-trei călugări şi să fac ascultările cele mai mici şi să nu se ştie nici chiar cum mă cheamă. Îmi era de ajuns. Simţeam că-mi pierd sufletul în babilonia pe care nu o puteam învinge. Prea era aproape Bucureştiul de Cernica.
M-am oprit la Cetăţuia de la Mănăstirea Ciolanu. Era o frumuseţe. Mi-au spus că n-au loc, mai ales când au auzit că sunt stareţul de la Cernica.
– Eşti pezevenghi, îmi spuse un moş călugăr, care era egumen. Vii să-mi iei locul. Nu-ţi merge. Nu te putem primi. Mergi la Ciolanu. Acolo ai ce roade. Gata. Încep slujba. Acolo-i poarta.
Am rămas uluit! Cobor şi o iau spre Moldova. La Schitul Horăicioara, unde m-a dus mama în traistă când eram micuţ. Am ajuns spre amiază.
M-au poftit la masă. Altă primire. Când i-am spus egumenului că vreau să fiu vieţuitor la schit, a făcut ochii mari.
– Cum să vii aici? Eşti doar stareţul Cernicăi. Ştim mănăstirea. Nu oricine poate sta acolo. Am auzit noi că eşti bun ispravnic. Te ştie lumea că eşti hâtru. Nu mai şugui. Aşa-s cei de la Cracăul Negru. Cunoaştem pe tatăl dumneavoastră, bădia Haralambie. Vine mereu pe aici. Şi el face mereu glume. Ştim că de mai multă vreme, aici la Horăicioara era un călugăr căruia noi îi spuneam popa Ştefan. Era cam nebun. De aceea îi şi spuneau toţi prin sate: „Ştefan popa cel nebun, mereu merge pe drum, iar când vine din nou acasă, pe aici de nimeni nu-i pasă!” Nu-i bine să părăseşti ascultarea de la Cernica şi să umbli nebun pe drum. Diavolul te mână cu biciul din urmă. A reuşit să te pună pe drum. După ce şi-a terminat discursul, părintele Pimen a tuşit de s-a dus ecoul până departe.
Aici chiar că am rămas blocat! Aşa vorbe nu mai auzisem. S-a scuzat că a fost cam aspru. Aşa i s-a dat să-mi zică la obraz. L-am privit cu drag. Era un călugăr dintr-o bucată. Nu se putea glumi cu el. Nu ştiu dacă mai trăieşte.
Mi-am luat rămas bun. Am pornit la vale, spre Horaiţa. Acolo era stareţ Zenovie Ghidescu. Lui nu i-am spus ce am de gând. Straşnic om. Fermecător. O mână de om cu o barbă biblică, cum purtau patriarhii Vechiului Testament. Mic de statură, clipindu-i ochii şireţi, de după oglinda ochelarilor. Îi aud vocea piţigăiată şi pusă pe ceartă.
– Dumneata eşti Calinic, stareţul de la Cernica? Cunosc satul unde te-ai născut. Bine ai venit! Când ai de gând să pleci? Altă primire! Parcă erau grăiţi toţi. Plesniturile veneau în fel şi chip. Nu mai aveam curajul să caut schituri prin Moldova.
M-am gândit să merg la Pocrovul Sfântului Pahomie, fostul episcop de Roman. Este un schit unic în felul său. Acolo, parcă timpul stă în loc. Am ajuns cu greu pe jos de la Schitul Vovidenia din Mănăstirea Neamţ. Mai fusesem de câteva ori când eram elev la Seminarul Teologic. Citisem ce a scris Sadoveanu de prima lui vizită acolo.
Când am ajuns în poiana cu soare şi miros de iasomie, am mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Pahomie. M-am aşternut la pământ şi am adormit. Când m-am trezit, soarele era la o suliţă de deal.
Am intrat în curte. Nu s-a arătat nimeni. Totul părea pustiu. M-am urcat pe un cerdac frumos, moldovenesc. Am început a bate pe la uşi. Nicio ţipenie de om. Tot mergând pe cerdac, m-am uitat pe o fereastră. Într-o cameră mare, erau pe jos o droaie de colaci, cozonaci, plăcinte şi covrigi, aşezaţi pe ziare Scânteia şi România Liberă. Am început a înghiţi în sec. Parcă era faţa de masă uriaşă, coborâtă din cer, cu bucate de tot felul, ce i se arătase Sfântului Petru.
Evlavia moldovenească. E cuceritoare! Chiar şi prin ofrande.
Când mă gândeam că m-aş fi bucurat să mă înfrupt şi eu din acele minunate bunătăţi, doi câini mari au apărut pe cerdac. Am sărit peste pazia cerdacului şi m-am repezit la gard pentru a lua o şipcă. Câinii n-au mai coborât. Lătrau stând cu picioarele ridicate pe gărduleţul cerdacului. Poate că ştiau ei de colacii puşi în camera casei pe care o păzeau cu credincioşie.
M-am lăsat păgubaş. La Pocrov m-au întâmpinat câinii. Şi ei „inumani”. Nu ştiau cine este oaspetele nepoftit, hălăduind pe cărările de munte, căutând liniştea atât de mult dorită.
Îmi mai rămăsese Schitul Rarău din Bucovina. Când eram gata de drum, primesc la Mănăstirea Neamţ un telefon, ca să mă întorc imediat la Bucureşti. Eram chemat de Patriarhul Iustin, pentru o mare delegaţie străină.
De la Paşcani, cu primul tren am ajuns în Bucureştiul „iubit”, iar cu tramvaiul 13 am ajuns în cartierul Pantelimon, care era aproape de Cernica.
Şi aşa, peregrinul Calinic, fără binecuvântarea Patriarhului Iustin, umbla prin Moldova, de capul lui, căutând schituri şi sihăstrie.
În faţa lui Dumnezeu nu se merge cu neascultarea!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
