Se spune în popor, că nu-i prea bine să „calci prin străchini”. S-ar părea că era cât pe ce să calc nu numai în străchini, ci şi în ceaune şi ciubere.
După 1980, se tot punea problema mutării reşedinţei Patriarhiei Române în mai multe locuri. Era vorba de mutat la Mănăstirea Căldăruşani, cu tot cu Institutul Teologic şi cu „oasele lui Dumitru”, cum îi spunea Ion Dincă, Patriarhului Teoctist, care povestea adesea despre marile încercări prin care a trecut şi în patriarhatul său plin de zvârcoliri diabolice.
Se mai vorbea de mutarea la Mănăstirea Văcăreşti. Se cunoaşte dialogul pe care l-a avut Patriarhul Iustin Moisescu cu Nicolae Ceauşescu. Un martor ocular mi-a povestit despre acea întâlnire.
Dar despre mutare, a mai fost vorba şi prin anii 1950-1952, când Ana Pauker, chiar dăduse ordin să se mute reşedinţa Patriarhiei la Biserica Sfântul Spiridon Nou. Nu le plăcea comuniştilor ca toate neamurile din conducerea României să urce Dealul Mitropoliei şi să dea cu nasul de Biserica lui Constantin Vodă Basarab (1654-1658).
Deranja să vezi biserica, să treci pe lângă ea şi apoi să intri în clădirea Marii Adunări Naţionale. Se putea intra şi prin partea de jos a clădirii, mult mai fastuoasă.
Culmea! Să vezi mereu pe Patriarhul României, stând pe Dealul Mitropoliei, cu Catedrală, Sfinte Moaşte, slujbe, pelerinaje la hramuri şi alte manifestări religioase şi de viaţă duhovnicească?
Le stătea totul în gât!
Ba, într-un an, pe vremea Patriarhului Iustin Moisescu, se mutase Sfântul Dimitrie cel Nou, de hramul din 26-27 octombrie, la Biserica Nicolae Vlădică, de pe Calea Rahovei. Comuniştii, întruniţi în Marea Adunare Naţională, nu mai puteau vedea şirul închinătorilor, mai ales că, în aceeaşi perioadă, se ţineau şi şedinţele de câteva zile, unde, în ropote de aplauze, se aproba totul în „unanimitate”.
Drăceasca împilare ideologică avea să-i ducă de râpă într-o zi, aşa cum s-a şi întâmplat în 1989.
Dar să ne întoarcem la Văcăreşti! Se orânduieşte o întâlnire a Patriarhului Iustin cu Preşedintele Ţării de atunci. Cei doi se apropie de vastul ansamblu zidit de Nicolae Mavrocordat, ucigaşul Sfântului Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti.
– Părinte, îi zice Ceauşescu, Patriarhului Iustin, iată aici, la Văcăreşti, este spaţiu destul pentru a vă organiza toată activitatea bisericească. Deci se poate muta aici Patriarhia. E mai larg şi mai frumos.
– Mda! Clădirile sunt distruse. Aici a fost puşcărie pe vremea lui Cuza. Totul este infestat de ciupercă. Restaurarea costă enorm, iar noi n-avem bani, îi răspunde Iustin Patriarhul.
– Mai puneţi voi, mai dăm noi, şi gata! Lucrările se vor termina repede, se grăbeşte Ceauşescu, găsind soluţia cea mai rapidă.
– Mda! Domnule Preşedinte, ne pare rău, dar nu putem primi această ofertă. Suntem săraci. Iar aici ne costă mulţi bani ca să restaurăm totul.
Vădit nervos, Ceauşescu urcă în maşină şi cu degetul ameninţător, îi strigă Patriarhului Iustin:
– Părinte, grăbeşte-te, ca să nu fie prea târziu.
Despre această vizită la Văcăreşti, s-a dus vestea ca fulgerul. Era şi cazul. Unii înfloreau povestea întâlnirii şi a dialogului, alţii condamnau, iar cei mai mulţi erau indiferenţi. Nu le prea păsa de înfurcirea între Biserică şi Statul Comunist. Aceeaşi apatie specifică celor obosiţi de prea mult „borş” activist.
Auzind că Patriarhul Iustin Moisescu a refuzat oferta lui Ceauşescu, de a se restaura Mănăstirea Văcăreşti, ca să se facă de toate acolo, fără să spun nimic, am rugat pe Radu Florescu, mare specialist în valoarea Patrimoniului Cultural Naţional, să mergem la Văcăreşti să vedem ansamblul monastic şi să-l luăm în grija Cernicăi, pentru a-l restaura şi a-l face metoc Mănăstirii Sfântului Calinic.
Dimpreună cu noi a fost şi Lavrentie, stareţul Sinaiei.
După cum arată pozele, totul era dărâmat, doar biserica şi chiliile mănăstirii stăteau în picioare, biserica fiind sprijinită de o pădure de schele.
Ne-am pus nădejdi!
Am început demersurile verbale cu Ministerul Culturii şi Educaţiei Socialiste din acea vreme. Când eram mai entuziasmat de bucuria refacerii Mănăstirii Văcăreşti, sunt chemat la Patriarhul Iustin Moisescu.
– Mda! Ce cauţi tu la Văcăreşti? Cine te-a trimis acolo? N-ai treabă la Cernica? De unde ai tu bani ca să restaurezi un asemenea monument uriaş, mă întreabă Patriarhul Iustin, bătând cu cele două degete de la mâna dreaptă, în cristalul de pe birou.
– Găsim bani pentru o aşa frumuseţe de mănăstire. Dorim să o luăm ca metoc la Cernica, argumentez eu bucuros că a aflat Patriarhul de bravura mea şi m-a chemat la dânsul.
– Mda! Să-ţi bagi minţile în cap! Auzi? N-ai ce căuta tu acolo. Văcăreştiul este o problemă pe care tu n-o pricepi. De azi să nu mai pomeneşti nimănui despre povestea cu Mănăstirea Văcăreşti.
A mai fost încă o întâlnire a Patriarhului Justin cu Ceauşescu pe care o relatează părintele Pârvu Constantin şi pe care i-am spus s-o scrie în detaliu pentru posteritate.
În 1984 a început dărâmarea celui mai mare ansamblu monastic din România. Orice demersuri făcute de intelectuali, de scriitorii Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu, au rămas fără rezultat.
Mi-am adus aminte că Nicolae Mavrocordat, în 1716, a ţinut să i se taie capul lui Antim Ivireanu şi să-i fie adus pe tipsie, ca să-l vadă. Dorea să fie sigur că a murit. Trupul lui a fost aruncat în lacul Snagov, îngropat undeva aiurea sau ciopârţit şi dat la câini.
Noaptea, se spune, că lui Nicolae Mavrocordat, îi apărea Antim, într-o mantie de lumină şi-l mustra cu degetul ridicat. Speriat, acesta a fost sfătuit ca să-i zidească o mănăstire lui Antim Ivireanu, ca să fie iertat de crimă.
În Mănăstirea Văcăreşti, domnitorul Nicolae Mavrocordat, a depus tot ce a fost mai preţios şi frumos, în zidirea de ispăşire.
„Jertfa” lui Mavrocordat a fost plină de sângele crimei. De aceea Mănăstirea Văcăreşti a şi fost rasă de pe faţa pământului.
Dumnezeu primeşte numai jertfă din iubire!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
