Într-una din zile, Benedict arhimandritul mă cheamă la el.
Stând aşezat în fotoliu, cu mâinile ridicate şi împreunate a rugăciune, îmi zice, cu ton molcom:
– Dragă, mi-am ales o cruce de piatră. E micuţă, ca pentru mine. Vreau să mi se pună deja în cimitir. Nu ştiu ziua din urmă. Te-aş ruga să mergi tu să-mi alegi locul. Şi acolo unde crezi că mă pot înmormânta, acolo s-o aşezi, deja. Eu n-o să mă duc s-o văd niciodată cât sunt în viaţă.
M-am dus în cimitir. M-am uitat peste tot. Era greu să găseşti un loc de veci pentru Benedict. Eu credeam că nici nu moare. Nu gândeam că pământul îşi permite să „înghită” o aşa făptură senină, blândă şi nevinovată, până la judecata cea din urmă.
După căutări, m-am oprit la un loc, printre ierarhii aşezaţi pe o alee separată. Acolo am pus crucea aleasă de însuşi mânuţele arhimandritului, de trei ori ales episcop şi tot de atâtea ori refuzând.
A trecut un timp. Când ne întâlnim, îl aud:
– Vai, dragă, sunt emoţionat! Ai ales un loc extraordinar! Nici nu mă aşteptam! Ai pus crucea aproape de mormântul mitropolitului Gurie Grosu. El m-a hirotonit preot. Te-a inspirat Dumnezeu!
Îţi mulţumesc din toată inima!
De câte ori mergeam la chilia Părintelui Benedict, îl găseam scriind mereu. Sute de pagini cu un scris impecabil se adăugau unei transliterări din chirilică a Proloagelor, adică a Vieţilor Sfinţilor, netipărite până atunci în grafia românească. Nestor Mitropolitul, ajutat de Episcopul Vincenţiu al Sloboziei şi Călăraşilor, pe atunci vieţuitor al Arhiepiscopiei Craiovei, a diortosit cu grijă materialul şi l-a tipărit.
Aşa cum am spus despre anumite personalităţi monahale, mai la început, când am păşit pentru prima oară la Mănăstirea Cernica, Benedict Ghiuş a fost una de excepţie şi aşa va rămâne mereu pentru Istoria Bisericii Române şi a creştinătăţii.
Ştia carte cât un veac de cărturărie! Viaţa îi era impecabilă! Cum s-a născut, aşa a trăit! Era un vrâncean de rădăcină. Pioşenia sa, mai mult naturală decât croită prin şcoli, mănăstiri şi biblioteci, i-a adus admiraţia şi consideraţia chiar şi a chinoviilor catolice din Occident. Era, într-adevăr, un colos duhovnicesc, dacă pot spune aşa. Şi lui i-a fost dat să se nască în România. Cu atât mai bine pentru noi.
L-am cunoscut cât de cât. Povestea cu umor întâmplări din închisoare. Ca să vezi! Benedict la puşcărie! Chiar că poate fi o glumă, dar una dramatică şi de prost gust. Cu toată barbaria din închisorile comuniste, este o minune cum de au supravieţuit şi oameni de o mare sensibilitate sufletească şi tot pe atâta lipsă de tărie fizică.
Dumnezeu era cel care, prezent fiind şi în închisorile din România, se arăta unor închişi acolo, pentru a-i întări în jertfa pe care o depuneau.
Altcum, totul ar fi fost o prăbuşire în demonică deznădejde.
Benedict arhimandritul mi-a povestit printre alte episoade şi despre cel de la Paris. Acolo era preot V. Boldeanu, ceva mai de dreapta în gândire, după cum se spunea. Autorităţile, ştiind că au fost colegi, s-au gândit să-l trimită vreo şase luni ca să-l lămurească şi convingă să se întoarcă în sânul Bisericii Străbune, supusă terorii de ideologia statului comunist.
Orice stăruinţă a inefabilului arhimandrit, cu vorbă şi pas molcom, n-a reuşit să îndoaie cerbicia Boldeanului parizian.
Mai mult, într-o noapte, părintele Benedict primeşte un telefon, pe la miezul nopţii, de la o persoană necunoscută.
– Dacă nu părăseşti Parisul, în 24 de ore, vei fi omorât. Înspăimântat, a scăpat telefonul din mână. A doua zi, Benedict călătorea spre ţară cu avionul.
După dările de seamă obişnuite, după orice călătorie în afară şi mai ales cu indicativ special, s-a tras concluzia că Benedict, în loc să amelioreze lucrurile la biserica românească din Jean du Beauve, mai rău s-au stricat. În raportul său Părintele Benedict a avertizat că nu este timpul pentru unirea românilor din diaspora franceză şi să nu se mai insiste o vreme, până nu se vor potoli lucrurile.
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române a plecat spre Paris, pentru încă o încercare. Vizita a luat sfârşit lamentabil. Toate oalele sparte s-au oprit în capul lui Benedict. De aici, lucrătorii Securităţii erau roi pe bietul Benedict, iar cei de la Afacerile Externe erau puşi pe scandal.
Auzindu-se că aş fi prieten cu părintele Benedict, am fost întrebat despre întâmplările cu Parisul. Le-am descris cum a fost şi cum am auzit povestindu-se de către un om care nu putea să umble cu minciuni.
– Părintele Benedict este foarte bătrân şi foarte amărât. Mi-a spus că va muri curând şi că pleacă din viaţa aceasta considerat de autorităţile de Stat ca duşman al poporului român şi al Bisericii. De la Paris a raportat aşa cum a fost şi că n-a pus la cale niciun fel de bătaie. Toate sunt numai acuzaţii nedrepte. Şi oricât a demonstrat lucrul acesta, nu este crezut, arătând starea de batjocură la adresa sa.
Se pare că, în cele din urmă, a fost crezut.
Cam târziu!
Ca întotdeauna!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
