Îndemnaţi din umbră, o droaie de „anonimi” au semnat o jalbă la Patriarhul Iustin. Acolo, pe pagini multe, au scris că stareţul Calinic a dărâmat mănăstirea, că a mutat moaştele Sfântului Calinic, că a pictat noi sfinţi pe pereţi, că-i venetic şi să meargă la mă-sa acasă, de unde a venit.
Sunt chemat urgent la Cabinetul Patriarhului Iustin. Când intru, se uita pe revista Contemporanul. Citea de zor. Se pare că-l interesa ceva aparte. Tuşesc. Nimic. Mai stau câteva minute. Tuşesc, iarăşi. Tot nimic. La o vreme, îşi ridică ochii de pe gazeta literară. Se uită pe fereastră. Iarăşi apleacă ochii pe gazetă.
Într-o ignorare totală şi cu glasul plin de năduf, zice:
– Mda! Ai dărâmat mănăstirea! Ai pictat sfinţi străini! Ai mutat moaştele Sfântului Calinic! Unde te trezeşti tu, băiete?
– La Mănăstirea Cernica, îi răspund, fără să mă mai mir drept de loc. Mă săturasem de muncă, de greutăţi şi de pârele nemernicilor. Îi scot un maldăr de poze ca să vadă tot ce se lucrează şi care este adevărul. A urmărit poză cu poză, cu o răbdare care mă scotea din sărite.
– Mda! Am să vin la Cernica, să văd cu ochii mei ce ai făcut tu acolo. Am ieşit cu geanta plină de fotografii. Ştiam cine mă pârăşte la Înaltul Tron de pe Dealul Patriarhiei. Doream să fac şi eu puţină înnoire şi eram batjocorit.
Lucrările au continuat. Trapeza a fost evacuată de pietrele reci, umede şi igrasioase din secolul al XIX-lea. Mesele au fost scoase afară cu băncile de cinci metri lungime şi bucătăria plină de cratiţe cu smalţul sărit, a fost pusă la punct.
Nu peste multă vreme, totul era lună. În marmura de pe jos puteai să-ţi faci mustăţile. Se lucra într-un iureş ameţitor. Călugării au început să se sperie. Reclamaţiile curgeau râu spre Cabinetul patriarhal. Într-una din zile, se anunţă vizita sa de lucru.
Era însoţit de „prietenul” meu, Roman Ialomiţeanul şi alţi consilieri arhiepiscopali. Vizita începe de la trapeză, unde se pusese marmură, mai recent.
– Poftim, Preafericirea Voastră! Acest netrebnic a stricat aici tot ce a făcut Sfântul Calinic. N-a mai rămas nimic. Cum poate să se justifice acest om care nu ascultă de nimeni?
– Am scos afară rapănul şi mizeria de o sută de ani. Dacă Preasfinţitului Roman îi plac rapănul şi mizeria, n-am ce mai zice. Am scos piatra plină de igrasie şi miros. S-au făcut mese noi, scaune, veselă, marmură pe jos, le-am spus pe nerăsuflate. Se face o tăcere ca de mormânt.
– Mda! Romane, într-o astfel de trapeză pot servi masa chiar şi ierarhii Sfântului Sinod. Totu-i impecabil. Felicitări, Calinic! îşi arată mulţumirea prea pretenţiosul patriarh, umblat prin toată lumea.
Ochii lui Roman scăpărau scântei. Când trecea pe lângă mine bodogănea, aruncându-mi ameninţări fără ca să audă patriarhul.
– Uitaţi-vă, zice Roman, a pus marmură în biserica monument istoric. A mutat pe Sfântul Calinic şi a pictat un sfânt nou, spunând poveşti şi minuni de ale lui. Inventează, Preafericirea Voastră!
Patriarhul se uita la pictură. Se uită la Sfântul Calinic pictat şi la baldachinul cu moaştele mutate. Apoi priveşte marmura de pe jos care lucea oglindă.
– Mda! Cu aprobarea cui ai pus marmură în biserică?
– Cu aprobarea Preafericirii Voastre, adaug vesel.
– Dar pe Sfântul Calinic, cu aprobarea cui l-ai mutat în pronaos?
– Cu aprobarea Sfântului Calinic, îi răspund şi mai vesel.
– Mda! Bine! Să-mi arăţi toate aprobările de care spui că le ai!
La servirea unui pahar cu apă, Patriarhul Iustin cere să-i aduc, să vadă pe viu, aprobările date pentru lucrările multe şi rapide de la Cernica.
– Le am aici, sub picioarele noastre, arătându-i duşumeaua. Când spuneţi, le aduc. Am toate aprobările de la Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, îl asigur încă o dată. Patriarhul se uită la mine ţintă. Se uită la Roman, care strigă cu glas înalt:
– Este un mincinos! Minte! N-are nicio aprobare de la nimeni! Să arate acum aprobările! Atunci, Patriarhul care, de fapt, nu voia să vadă nicio aprobare, mă trimite, totuşi, să aduc misterioasele aprobări.
Cobor la cancelaria, care se afla sub sufrageria unde stăteam şi iau maldărul cu lucrările ce se derulau la Cernica Sfântului Calinic. Patriarhul se uită la toate aprobările date de Octavian Popescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi se înroşeşte până-n vârful nasului.
– Mda! Tu, Octaviene, ai dat aprobările?
– Da, Preafericirea Voastră. Până la o sută de mii, proiectele şi devizele, potrivit atribuţiunilor mele, de serviciu, le aprob eu. Este legal. Iată, dosarele sunt în regulă. Patriarhul se uită la el.
– Mda! Tu te-ai înţeles cu Calinic. Cât ţi-a dat pentru aceste aprobări?
– Jur că pe Calinic, nu l-am văzut de şase luni, decât o singură dată. M-am bucurat că face lucrări în perioada asta grea şi scumpă. De ce să-l împiedicăm? N-am luat nimic, niciodată, de la Calinic, sau de la altcineva. Dacă aşa credeţi, din clipa de faţă îmi dau demisia.
Până atunci n-am mai văzut un ditamai vicarul să plângă ca un copil. El primea acuzele pe nedrept. Într-adevăr, nu i-am dat nimic, niciodată. El făcea totul, din dragoste pentru lucrările din Biserică. Era total dezinteresat material. Era un adevărat aristocrat. Un rarisim personaj ecleziastic, de un mare rafinament cultural şi duhovnicesc. Lui i-am datorat aprobările pentru lucrările mari pe care le-am săvârşit în Chinovia Sfântului Calinic. Doream să aduc totul la frumuseţea cea dintâi.
Simţeam ajutorul marelui Sfânt Calinic!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
