Drumul făcut de stareţul Roman atunci când s-a gândit construirea unui port maritim la Capitală, în zona Cernicăi şi a gării Căţelul, ridicându-se apa peste patru metri, acel drum făcut cu pripire, a început să se dărâme şi să intre sub ape. Ba, o parte, la cutremurul din 1977 s-a şi desprins din şoseaua de beton.
Făcându-se o mare trecere subterană, în Bucureşti, la Bulevardul Muncii, pământul de acolo, sute de mii de metri cubi, a fost adus la Cernica, prin mijlocirea lui Ştefan Anghel, un om cum rar mi s-a mai întâmplat să întâlnesc.
Născut în Licurici, judeţul Teleorman, din părinţi „puţin” bulgari, harnici până peste poate, acest om formidabil, de o inteligenţă sclipitoare şi cu o forţă de muncă rar întâlnită, mi-a fost cel mai mare sprijin în toate lucrările începute şi duse la bun sfârşit, cât am fost stareţ la Cernica.
Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să-ţi scoată în cale oameni. Îngeri adevăraţi! Cum mătuşii Irina de la Tioltiur îi datorez principalul ajutor la biserica nouă; lui Belu Ioan din Cufoaia Maramureşului, marile lucrări de restaurare; lui Lavrentie la Sinaia, toate lucrările principale gospodăreşti şi bisericeşti; Ciprianei şi lui Eufrosin, asigurarea protocolului sufocant de la Sinaia şi Cernica; tot aşa, Ştefan Anghel – Fane Viteazul, cum îi spuneam noi, ne-a ajutat în cele mai grele şi grave probleme de rezolvat în marea „aventură” de restaurare a Cernicăi, când în Bucureşti se demolau şi translau bisericile fără ca să se poată interveni în vreun fel, după cum se ştie.
Condeiul nu este atât de priceput şi nici inima nu-l poartă pe portativul celor mai înalte note. Dăruirea unor oameni pentru împlinirea planurilor de lucru, pe unde am umblat, din mila Domnului, este de domeniul fantasticului. Nu vreau să hiperbolizez, câtuşi de puţin. Voi scrie o carte despre toţi oamenii care au avut un rol determinant în viaţa mea, din această frumuseţe a lumii văzute.
Este obligatoriu să arătăm grija lui Dumnezeu în viaţa noastră, prin oameni, făpturile Sale. Este nepotrivit a ne tot lăuda: că eu am făcut, eu am dres, dacă nu eram eu nu se făcea, dacă nu ziceam eu, nu se zicea şi tot aşa, într-o egolatrie şi într-un egocentrism scârbavnic şi plin de spurcăciune. Detronarea lui „eu” trebuie să fie prima noastră grijă. Şi „eu” lupt de multă vreme. Încă n-am eliminat definitiv acest scai, care se ţine de noi toţi, dealtfel.
Revenind, în numai şapte luni de muncă fără odihnă, cele două alei s-au dublat. Pământul s-a tasat şi pe marginea drumului s-au pus arbuşti ca să domesticim locul răvăşit de atâta transport.
Praful se ridica în văzduh. Protestele pelerinilor se împleteau cu ale călugărilor, care tuşeau şi bodogăneau, având dreptate sărăcuţii de ei. Şi eu eram sătul de atâta drum şi îndiguiri, dar n-aveam ce face. Suportam acelaşi zgomot infernal de la transporturi şi acelaşi noroi când ploua cu găleata. În cele din urmă totul a revenit la normal. Teama că ne-am fi trezit cu drumul în apele cernicane s-a risipit.
Biserica mare din Insula Sfântul Gheorghe a intrat în consolidare. S-a pus marmură peste tot, refăcându-se întreaga instalaţie de căldură şi lumină. Pictura refăcută de Toma Lăscoiu a prins veselia dintru începuturi. Sfântul Calinic, pe cât era de isihast atonit, pe atât îngăduia o arhitectură şi pictură ce se impunea în secolul al XIX-lea, de influenţă apuseană.
Surprinzătoare atitudine şi elastică gândire reformatoare!
Citind prin arhive, am găsit o descriere a picturii. Pictorul de atunci a lăsat, în pronaos, pe dreapta, între cele două ferestre mari, după ce a pictat doi sfinţi, un loc gol. Când l-a întrebat Sfântul Calinic:
– De ce n-ai pictat şi pe al treilea sfânt între ferestre ca şi în partea cealaltă?
Pictorul i-a răspuns cuviincios şi profetic:
– Sfinţia Ta vei ajunge sfânt şi va trebui să fii pictat acolo. Aşa am văzut eu în vis.
Sfântul Calinic a rămas pe gânduri! Dar şi pictorul n-a mai pictat acolo pe nimeni. Restaurându-se pictura şi ajungându-se acolo, la pictura dintre ferestre şi văzând golul, i-am spus pictorului Toma Lăscoiu, să picteze pe Sfântul Calinic de la Cernica, fostul stareţ, exact în locul profeţit, în secolul al XIX-lea, după aproape 150 de ani.
Aşa se vede şi azi pictura de aproape 30 de ani. Calinic cel păcătos, urmaşul Sfântului Calinic la stăreţie, a dus la îndeplinire profeţia pictorului inspirat.
Trăiam încă o minune pe viu!
Se vede şi azi.
Am rămas adânc impresionat de cele ce citeam şi vedeam aievea. Mai mult, m-am gândit că acolo, la picioarele Sfântului Calinic pictat, să aşezăm şi moaştele sale. Simţeam că Sfântul Calinic nu se împotriveşte. Începutul lucrărilor au stârnit mari nedumeriri şi proteste vehemente. Cel dintâi era Roman Ialomiţeanul, fostul stareţ cernican.
– Bă, cine a mai văzut atâta îndrăzneală ca la tinicheaua asta de moldovean? Să mute el pe Sfântul Calinic? Să înfrunte el Hotărârea Sinodului din 1955, când l-a pus acolo lângă strana dreaptă? Ce? El e mai mare ca Sinodul? Asta nu va rămâne aşa! În Consistoriu cu el! Afară cu veneticul din mănăstire! Să vadă şi Iustin pe cine promovează!
Cu toate protestele, baldachinul şi moaştele Sfântului Calinic au fost mutate din naos în pronaos, cu vreo cinci metri mai în spate din locul unde fusese aşezat în 1955. Se făcuse loc destul, iar racla a fost ridicată cum trebuia, aproape exact ca racla Sfântului Dimitrie cel Nou de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Şi azi este acolo unde l-am pus!
Este o bucurie să mergi la moaştele Sfântului Calinic de la Cernica şi să le vezi aşezate la picioarele picturii sale din partea dreaptă, între ferestre.
Şi atunci ca şi acum, când scriu aceste rânduri, inima îmi este inundată de o bucurie negrăită!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
