Înainte de a pleca de la Sinaia, aş aminti de câţiva oameni, care au avut un mare rost la bunul mers al mănăstirii.
De neuitat este Lavrentie, pe care, pentru merite reale l-am propus Patriarhului Iustin, pentru ascultarea de stareţ, pe care l-a şi aprobat imediat. Maica Cipriana, marea şi iscusita bucătăreasă, la Mitropolitul Firmilian, până ce a murit şi după aceea la Sinaia, a avut un rol determinant.
N-am mai întâlnit în viaţa mea, până la Sinaia, o călugăriţă mai harnică. Lucra cu o viteză ameţitoare. Era de o precizie rar întâlnită, în privinţa orelor de protocol. Nu mai vorbim de curăţenie şi rezistenţă la lucru fără normare.
Nu i-am văzut niciodată ochii. În toată vremea a mers cu privirile în pământ.
Chiar că n-am văzut o călugăriţă de soiul maicii Cipriana! Doar un călugăr a mai fost asemenea, arhimandritul Iachint Unciuleac, fostul stareţ al Putnei.
Când era vorba de biserică, era prima, întotdeauna!
Mai avea de îngrijit o soră, cam bolnavă. Răbdarea maicii Cipriana a rămas o pildă pentru noi toţi. Şi astăzi, când scriu aceste rânduri, este la fel. Parcă ar fi mereu împotriva timpului.
Ne-a fost de mare ajutor. Ea rezolva problemele sensibile de protocol. Niciodată nu s-a plâns cineva, despre ceva anume.
Obrajii ei, roşii ca macul înflorit, şi azi sunt aceeaşi.
La ea venea adesea maica Anatolia de la Buşteni, responsabila cu Casa de odihnă a Arhiepiscopiei Bucureştilor, casă pusă între calea ferată şi drumul naţional, Sinaia-Azuga. Era o „linişte” de o tăiai cu cuţitul. Tot o maşină şi un tren, din minut în minut. O nenorocire, într-un cuvânt.
Maica Anatolia era bună prietenă a maicii Cipriana. Se înţelegeau foate bine şi se ajutau. O ajutam şi noi cu rezolvarea actelor contabile. Era corectă, sobră şi mereu plină de voie bună.
– Maică Anatolia, am auzit că Patriarhul nostru va desfiinţa casa de odihnă de la Buşteni, îi spun eu ca fapt divers.
– Au! strigă Anatolia ca pusă la prăjit. Şi pe mata te aduce la Sinaia, că ai fost vrednică acolo zeci de ani, continui eu povestea, care se tot preumbla pe la Bucureşti, din gură în gură.
– Au! strigă şi mai tare călugăriţa, mijindu-i-se boabele de lacrimi în colţul genelor.
– Ce mă fac, părinte Calinic? Eu m-am învăţat acolo,
– Au! strig eu, de data aceasta, spre mirarea celor din jur. Toată lumea s-a uitat la mine. Anatolia era şi mai mirată.
– De ce strigaţi, au! Este urât, nu vă stă bine.
– Păi dumneata strigi mereu, din prima clipă, de când ai venit, tot: au, au, au şi iar au! Vezi cât de urât este. Nu-ţi dai seama, nu?
– Vai de păcatele mele! Dar eu zic „au” din tinereţe şi nimeni nu mi-a spus până azi. Vă mulţumesc.
Maica Cipriana o auzea mereu, dar o lăsa pentru că avea umor şi povestea asta cu au, au, au şi iar au.
Asta ca fapt divers, legat de vrednica Cipriana.
– De bună seamă, maică Cipriana, eşti tare vrednică, îi zice Patriarhul Teoctist, într-una din vizitele de la Sinaia. Eşti pricepută la bucătărie. O să te luăm la Bucureşti, să înveţi şi pe fetele de acolo. Sunt tinere. Nu au experienţă.
Cipriana n-a zis nimic. A ieşit glonţ din sufragerie. Era la cină.
Dimineaţa, Patriarhul Teoctist, uitându-se pe fereastră, a glăsuit cu vocea molcomă, ca să audă şi Cipriana, care servea, uitându-se pe jos.
– Am băut toată noaptea apă. Nu te mai iau la Bucureşti. Cred că ai scăpat prea multă sare în bucate. Nu-i aşa, maică Cipriana?
Mireanul sinait, cel care era prezent la orice oră din zi şi noapte, pentru urgenţe tehnice, era nea’ Alexandru. Om voinic şi cu o poftă de lucru cum n-am mai văzut în viaţa mea. Era din părţile Gorjului. Avea cerbicia lui Brâncuşi. Avea şi mare talent la pictură. Darul folosirii culorilor era pentru el o bucurie. Nu era nicio nuanţă de culoare să n-o aştearnă pe pânză.
M-a uluit pur şi simplu!
Ceea ce este remarcabil în relaţiile interumane este cumsecădenia, eleganţa şi buna creştere. Nea Alexandru, cum îi ziceam noi, le avea pe toate.
Ioanichie monahul, cel cu pâra, dar şi cu vocea excepţională, împodobea slujbele bisericeşti, zi de zi. Nu obosea deloc. Era mereu vesel când era vorba de biserică. Era un isonar perfect. Păcat că a îmbătrânit. Aşa este cu noi toţi. Nu s-a lăsat până n-a clădit Schitul Sfânta Ana, sus, în păduri. Cerbicia de ardelean s-a vădit cu prisosinţă.
Cam dificil şi cu o personalitate pronunţată, nu vreau să se înţeleagă că făcea crize de personalitate, era Irineu Pop, azi episcop vicar la Cluj. Predica frumos. Avea memorie bună. L-am călugărit la Sinaia, el fiind moroşan din Băseşti. Părinţi admirabili, mari gospodari şi de sfântă omenie, având încă un fecior, pe nume Traian.
Le-am văzut găzduşagul, adică gospodăria. M-am bucurat că fiul lor s-a făcut călugăr, deşi prin Maramureş, nu se prea lăudau cei care nu se însurau. Se credea că le lipseşte ceva. Aşa-i şi acum, acolo.
A trebuit să merg cu Irineu în Maramureş. L-am însoţit pentru prima oară, ca să poată birui mentalitatea consătenilor săi. Acum s-au obişnuit. Se mândresc că au un arhiereu din satul lor istoric.
Cu mare bucurie îmi aduc aminte de prietenul meu de la seminar, Sava Nicolae, din Tătăruşii Dolhascăi moldovene.
El venea de la Deleni, unde avea parohia, însoţit de sprintena sa soţie. Surpriza era peste măsură de mare. Atât cât cuprindea maşina, erau de toate, daruri pentru mănăstirea frumoasă, dar săracă în cele trebuitoare zilnic: peşte, carne, pâine, zarzavaturi, caş, urdă, colaci moldoveneşti cât roata căruţei, vin de la Cotnari şi ţuică de prună cantacuzină. Cu economie, aveam pentru obşte zile multe asigurate. Nu mai purtam griji pământeşti.
N-am să uit niciodată grija preotului moldovean plin de milă şi delicateţe sufletească. Să-l alduiască Dumnezeu! cum spune ardeleanul, atunci când îţi vrea binele.
Cum să nu-ţi aduci aminte de Moga Petru? Ghid ales, om de cultură, cuminţenie şi seriozitate ardeleană. Era prezent oricând şi fără oboseală. Răspundea la solicitările chinoviei sinaite! A fost o mângâiere pentru Sinaia bătută de furtuni.
Ştiu că fiecare ostenitor al chinoviei Sinaia s-a ostenit în taină şi fără zgomot, faptele fiind ştiute mai întâi de Dumnezeu şi de El răsplătite. Iar creştinii sinăieni ne încurajau prin prezenţă la slujbe. Ei erau bucuria inimii noastre!
Am lăudat pe Dumnezeu, că atât de frumos a presărat grădina Sa cu flori.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
