Barem o dată în viaţă se merită să vezi Sinaia. Oraş montan, mănăstire din 1695, ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino, Castelul Peleş, telecabina care te duce la cota 2000 fără oboseală şi până la Vârful Omul.
Poţi vedea până acolo Piatra Arsă, unde se antrenează sportivii, Crucea de pe Caraiman, lucrare interbelică, Babele şi Sfinxul. Poţi coborî la Peştera Ialomicioarei, cu ape limpezi şi zgomotoase, iar mănăstirea te duce, cu pacea gândului, tocmai la Dumnezeu, Ziditor a toate.
Pe vremea stăreţiei la Sinaia, Castelul Peleş era în mare restaurare. Intrase ciuperca de lemn în tot aşezământul regesc. Se dorea o refacere totală. Se alocau fonduri fără nicio restricţie. Familia Ceauşescu voia să arate lumii că România este o ţară cu valori. Carol I ctitorise castelul şi-l făcuse donaţie Statului Român, după cum se spune. Nu avea cu ce să-l întreţină. Era deştept neamţul ctitor.
Am cunoscut pe directorul Popa, om brav şi de o mare cuprindere intelectuală. El veghea la restaurare. Dar făptura care a avut în grijă întreg inventarul, care i-a trecut prin mână, atât cel de la Peleş, Pelişor, cât şi cel de la Cotroceni, a fost doamna Beldie. O femeie excepţională. Minte limpede cât muntele. Inimă mare şi cu grijă să nu supere pe nimeni, mai ales că de cele mai multe ori avea convorbiri cu Elena Ceauşescu, în jurul căreia se învârtea totul, până şi Pământul… Asta ca o glumă sinistră.
Toate obiectele şi întregul Castel Peleş au fost restaurate şi consolidate de mânuţă românească. Specialiştii erau de mare calificare şi lucrau cu tot atâta responsabilitate şi dragoste.
Eram de faţă la multe acţiuni, iar majoritatea specialiştilor au trecut şi pe la Mănăstirea Sinaia. Era o mare bucurie. Se lucra în iureş. Toată lumea era, oarecum, fericită că se salvează cel mai frumos castel din Europa şi chiar din lume.
Pe dinafară are o arhitectură hibridă. Dar înăuntru este o minune. Să fim bucuroşi că a gândit Carol I să ne lase un castel la munte. A întrecut toate castelele de pe Valea Rinului, unde familia de Hohenzollern avea câteva, dar şi pe cele de pe Valea Loirei.
Când veneau anumite oficialităţi la Sinaia, una dintre dorinţe era să viziteze şi Castelul Peleş. Dădeam telefon la director şi pe dată ni se deschideau porţile. Eram considerat un fel de „consilier aulic”. Aşa am văzut înteg castelul. Părţi din el nu se vizitează niciodată. Este mult mai mult decât se vede în mod obişnuit.
Cu invitaţii mei aveam să păţesc o poznă mare. Problema încrederii în oameni este discutabilă. Nici nu intuiam, că se gândesc la vreo mârşăvie. Nici în vis. Dar realitatea este cu totul alta.
Vine o familie cu doi copii neastâmpăraţi. Cer să vadă Peleşul. Mergem împreună. Doamna Beldie ne ghidează. După ce ne retragem, văd, ca din întâmplare, cum feciorul mare al familiei se tot uită în palma făcută căuş. Şiret, se uita în jur. Se uita iar în pumnul pe care-l băga repede în buzunar. Dintr-odată observ că ceva luceşte în mişcările de băgat şi scos mâna din buzunar.
Prin minte mi-a trecut gândul că a şterpelit ceva de prin muzeu. I-am strigat să-mi arate ce are în mână.
Printr-o manevră rapidă a aruncat obiectul strălucitor într-un boschet de bucsus. Când l-am ajuns din urmă, l-am întrebat:
– Ce ai avut în mână? De unde ai luat obiectul?
– N-am nimic în buzunar. N-am luat nimic. Iată, n-am decât un cuţit. Când mă uit bine, era cuţitul meu de buzunar, şterpelit de la mănăstire.
Am gândit că este un hoţ. Am dat de la poarta muzeului Peleş un telefon doamnei Beldie, să se ducă la boschetul de pe alee şi să caute, că mi s-a părut că feciorul cleptoman a furat ceva din muzeu.
Primesc telefon. Doamna Beldie, cu suflarea tăiată, abia auzindu-i vocea, a îngăimat:
– Am găsit obiectul aruncat. Era sigiliul de aur al Reginei Maria. Dacă nu observaţi eram într-o mare nenorocire. Hoţomanul a profitat de neatenţia noastră şi a pus mâna pe sigiliul regal.
Dumnezeu ne-a salvat!
De câte ori nu păţim pozne şi suferim pentru ceea ce nici nu ne gândim sau înfăptuim.
Multă vreme am mulţumit lui Dumnezeu pentru îngerul păzitor, pe care ni-l dă la botez.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
