În administraţie, oricât te-ai feri mai faci şi boacăne. Securitatea locală, în frunte cu comandantul Nanu, îşi exprima mereu nemulţumirea că nu au siguranţa că în mănăstire nu se adăpostesc şi niscaiva infractori, printre cei care vin aprobaţi de Arhiepiscopia Bucureştilor.
N-am crezut niciodată că mănăstirea poate deveni atât de vulnerabilă, mai ales fiind, într-o oarecare măsură, orânduită disciplina. Sigur, că nu ştiam ce ştiau ei. Doream să ştiu dacă e vreun pericol, sau doar aşa, vorbe de clacă, pentru a speria pe stareţul mănăstirii.
Oricum, am intrat la idei. Se stăruia mereu. Eram îndemnat să scriu Patriarhului Iustin, ca să nu mai dea aprobări pentru nicio persoană la casa de odihnă. Într-un târziu, mă apuc şi fac o scrisoare către Preafericitul Patriarh, în care-i spuneam, pe şleau, cum Securitatea stăruia să nu mai dea aprobări pentru casa de odihnă, că-s probleme şi că mănăstirea, fiind în perimetrul prezidenţial, este riscul să fie desfiinţată şi transformată în muzeu, vechea poveste, ca la începutul venirii mele ca stareţ sinait.
Trimit scrisoare în mod oficial. Era prin Postul Mare. Aşa-s ispitele, cum s-ar zice.
De la Bucureşti, primesc un telefon de avertizare, că mâine, pe la 12, soseşte Părintele Octavian Popescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu adresa făcută de mine, purtând rezoluţia Patriarhului Iustin, pentru a merge la Securitate ca să se vadă cum stau lucrurile. N-am dormit toată noaptea. Povestea suna a ameninţare, adică de ce se amestecă Securitatea în treburile mănăstirii, şi că asta ar fi o stratagemă a lui Calinic, pentru a se desfiinţa căminul arhiepiscopal, care-l stânjenea, după cum a mai fost vorba.
Am chemat pe Nanu, spre miezul nopţii, spunându-i că mi-am rupt un picior şi trebuie să mă internez. A venit. I-am spus cum am procedat, i-am arătat adresa, şi că mâine vine vicarul Octavian Popescu pentru desluşiri.
– Cum aţi îndrăznit să scrieţi o astfel de scrisoare, fără să ne întrebaţi şi pe noi? De ce aţi amestecat Securitatea în povestea asta? Ce ne facem? Vor fi probleme!
– Dar n-aţi spus să scriu Patriarhului? Eu am scris ce aţi spus. Doar n-aţi glumit cu mine!
– Bine, domnule, am spus. Dar nu aşa se rezolvă lucrurile. Aţi încurcat totul. Va fi o mare belea. În actele oficiale apare instituţia noastră. Mare gafă aţi făcut. Cum o scoatem la capăt?
– Când vine vicarul Octavian Popescu îi spuneţi şi lui ce mi-aţi spus şi mie. Asta rezolvă problema. Eu n-o pot rezolva singur. Ei trebuie să ştie cu ce anume mă confrunt aici, în perimetrul acesta prezidenţial şi că situaţia este periculoasă, aşa cum mi-aţi prezentat-o. Eu m-am speriat de consecinţe şi aşa am scris la Bucureşti. Descurcaţi acum lucrurile. Eu n-am vrut să fac nimănui niciun rău, am făcut-o eu pe nevinovatul.
Era drept, nu trebuia să scriu frontal. Credeam că este bine aşa. După aceea mi-am dat seama cum stau lucrurile.
A doua zi, la ora 10,00, vicarul Octavian Popescu, om învăţat şi de un caracter ferm şi inflexibil, a sosit la Sinaia.
– Dumneata ai scris adresa asta? mă întreabă pe un ton baritonal.
– Da! Aşa mi s-a spus de autorităţile „invizibile” ale Sinaiei. N-am avut încotro. Trebuie lămurite lucrurile.
În audienţa de „lucru” la Securitate, unde am fost chemaţi, ne-am dus împreună. Amabil, după bineţe şi recomandări, comandantul Nanu ne-a poftit să stăm.
– Părinte Vicar, cine răspunde direct de Mănăstirea Sinaia? Dorim să ştim, pentru a se pune ordine în această mănăstire din spaţiul prezidenţial, îşi începe discursul, amabilul amfitrion.
– Părintele Calinic, răspunde direct. Pentru aceasta ai şi fost numit de Părintele Patriarh stareţ aici, îşi intonează răspunsul vicarul arhiepiscopal. Cât priveşte casa de odihnă, continuă Octavian Popescu, Preafericitul Părinte Patriarh Iustin doreşte să aprobe, la solicitare, doar unul-doi pe an, din deputaţii Marii Adunări Naţionale, colegi de-ai Preafericirii Sale.
– E complicat, Părinte Vicar. Când vine Preşedintele Nicolae Ceauşescu la Peleş, spaţiul de cazare al Mănăstirii Sinaia este paralel cu şoseaua care duce la reşedinţa sa. Este un punct strategic. Noi, atunci când vine delegaţia prezidenţială, trebuie să controlăm şi să asigurăm totul. Ce ar spune deputatul, când va trebui să fie deranjat în cameră, pentru controlul de siguranţă? S-ar încurca lucrurile şi mai rău. Preafericitul poate să-şi pună în toate camerele pălăria şi să stea cât doreşte. Dar în altcineva nu avem încredere, îşi încheie povestirea omul Securităţii.
– Îi voi spune Preafericitului! El va hotărî. Vi se va comunica prin Părintele Calinic, îşi încheie audienţa, severul vicar, care n-a schiţat niciun zâmbet. Ne-am luat rămas bun. Am condus pe părintele Octavian la gară, pentru a pleca la Bucureşti. Tăcerea s-a aşternut peste tot.
După câteva săptămâni, vine o delegaţie de tehnicieni întru ale inventarului. Întreaga avere a Arhiepiscopiei, din casa de odihnă, era predată în inventarul exclusiv al Mănăstirii Sinaia. Am mers să-i mulţumesc Patriarhului.
– Mda! Te-ai săturat? Asta ai vrut. Să se desfiinţeze casa de odihnă a Arhiepiscopiei. Ţi s-a îndeplinit dorinţa. Acum pleacă, îmi spune Patriarhul Iustin, în loc de binecuvântare. Era deja supărat pe mine.
– Decât să se desfiinţeze Mănăstirea Sinaia, mai bine casa de odihnă a Arhiepiscopiei, cu care nu eraţi de acord nici Preafericirea Voastră, îmi închei argumentările, ieşind pe uşă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
