Printre lucrările mari de la Mănăstirea Sinaia se număra şi restaurarea picturii şi văruirea bisericii pe dinafară.
Ca să pui schelă era o cheltuială foarte mare, pentru punga foarte mică, a chinoviei cantacuzine. Atunci am găsit la un binevoitor sinait o scară foarte lungă montată pe două roţi mari din lemn, din secolul al XIX-lea, de pe vremea Regelui Carol I. Aşa am reuşit să văruiesc întreaga biserică, ajutat de Vasile Latiş, un moroşan din Cufoaia Ţării Lăpuşului, harnic şi nostim până la stele.
Fiind în vârful scării, aud o voce de jos:
– Părinte Calinic, coboară. N-o face pe democratul. Uite, ai aici o sticlă de whisky pentru sufleţelul matale, punând plasa cu sticla la rădăcina scării.
Era Nicolae Andruţa Ceauşescu. Îi aprobase Patriarhul Iustin, familiei sale, să stea o lună la Mănăstirea Sinaia. În fiecare săptămână, venea să-şi vadă nepoţii. Era de o mare discreţie. Nu-şi arăta filiaţia cu familia „domnitoare”, iar noi îl consideram ca pe orice român. De câteva ori, am stat de vorbă cu el. Avea o cultură întinsă. Era citit. I-am cerut ajutor financiar pentru mănăstire.
Când a venit Patriarhul Iustin, spre toamnă, auzind că am stat de poveşti cu fratele lui Nicolae Ceauşescu, m-a întrebat:
– Mda! Spune-mi! Ai stat cu fratele Preşedintelui Ceauşescu de vorbă?
– Am stat, îi răspund repede, gândind că cineva i-a povestit lucruri supărătoare, ca fapt divers şi poate, cine ştie ce o fi auzit.
– Şi ce ai vorbit cu el? Ce ţi-a promis?
– L-am rugat să-mi dea un ajutor pentru această mănăstire săracă, fiind în perimetrul prezidenţial. La Peleş se fac mari restaurări, iar noi aici murim de foame.
– Mda! S-o crezi tu. Ăştia promit doar. Sunt nişte mincinoşi. Să nu-i crezi. Tu să mergi numai pe picioarele tale, îşi încheie sfaturile Patriarhul Iustin, vădit iritat de povestea dialogului avut, ocazional, cu unul dintre fraţii lui Nicolae Ceauşescu.
Doar o singură întrebare a pus oaspetele, aprobat de Patriarh pentru odihnă la Sinaia.
– La ce vârstă se ajunge Patriarh? Probabil, că vreo ureche ţuguiată o fi prins întrebarea.
Dar să revenim la văruitul nostru. Întreaga cetate a mănăstirii am curăţat-o cu şpaclu de multele straturi de humă. Am numărat vreo şase. S-au spălat pereţii cu un amors – săpun de casă fiert în apă – după care s-au dat vreo câteva rânduri de var, amestecat cu oxid de zinc, ca să fie peretele văruit omogen şi să reziste în timp.
Mănăstirea strălucea de curăţenie, iar albul impecabil bucura inima vizitatorilor. Edilii oraşului, însă, îmi reproşau că am schimbat culoarea clădirilor, fără aprobarea lor şi că nu sunt de acord cu albul dat pe mănăstire.
– Refaceţi culoarea, suna porunca secretarului orăşenesc, Şerbulea Ioan, bun om, de altfel, dar care fuma des, deşi avea un astm pronunţat.
– Dăm cu var alb, domnule secretar. Aşa făceau strămoşii noştri. Este frumos, dezinfectant şi atunci când este de reparat, e mai uşor. Cu humuiala dumitale, nu mai nimeresc culoarea şi se văd tot petice. Mai bine ne-ai da o schelă metalică, să putem restaura pictura bisericii că e afumată de aproape o sută de ani, îi zic eu pe nerăsuflate, ca să-i distrag atenţia cu văruiala în alb.
– Vă dăm o schelă de la Primăria Oraşului Sinaia. Dar contra cost, glăsuieşte secretarul, printre nişte tuşituri de-ţi ţiuiau urechile.
A doua zi, schela era deja adusă şi instalată în biserică. A început lucrarea. Era o pictură executată în ulei mat de un meşter olandez pe nume Exner, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
N-am dormit nopţi în şir. S-a lucrat cu o mare viteză. Tot personalul monahal era pe schelă. Lucram sub supravegherea a două specialiste în restaurări, harnice şi cu mult drag de muncă.
Crăciunul se apropia cu paşi repezi. De mâncare nu aveam. Schela trebuia plătită până la Anul Nou. Pentru specialiştii restauratori, de asemenea, nu aveam cum să ne achităm de obligaţii.
Am intrat într-o mare amărăciune. M-am dus în biserica frumos restaurată. În partea stângă, în pronaos, era pe perete aşezată icoana Sfântului Nicolae, dăruită de ţarul Rusiei, Regelui Carol care, la rândul său, a donat-o bisericii, unde se află şi azi.
Luminiţa candelei se aşternea calm pe faţa Sfântului Nicolae. Mă uit drept în ochii lui. Am început cu îndrăzneală şi încredere:
– Sfinte Nicolae! Tu ai icoană preţioasă, ai căldură şi lumina candelei. Iar acum stai într-o biserică restaurată. Dar, tu, nu ştii că noi n-avem mâncare de Crăciun? Nu ştii, că trebuie să plătim la primărie schela şi dacă întârziem, ne penalizează? Nu ştii că trebuie să plătim şi la pictoriţele restauratoare? Dă-ne şi tu, barem puţin praf din pungile pe care le-ai dat fetelor, noaptea, discret, pentru a-şi cumpăra zestre pentru măritiş.
M-am uitat din nou în ochii Sfântului Nicolae. N-am aşteptat niciun semn. Am ieşit din biserică. Eram deja liniştit. Trebuia să aştept.
Dimineaţa, lucrare la Cancelarie. Uşa era deschisă spre casierie.
– Am adus şi eu 1.500 lei din pensia mea şi a bărbatului meu, pentru pictura bisericii, zicea o femeie din Sinaia, care văzuse lucrarea terminată, dar neplătită. Luna viitoare vom mai aduce încă o sumă, îşi încheie vorba optimistă, mai ales pentru noi, dându-i chitanţa pe sumă, de la Casieria Mănăstirii.
– Vă rog să primiţi 2.000 lei pentru pictură. Bărbatul meu, care a murit de curând, a lăsat suma aceasta pentru biserică şi sfântă pomenire, adaugă o altă creştină venită între timp. Femeia îşi ia chitanţa şi pleacă spre casă.
Pe la ora 10 dimineaţa, un mandat telegrafic de 3.000 lei soseşte, adus de poştaşul grăbit, ca întotdeauna. Când s-a făcut amiază, un alt mandat telegrafic. Era o sumă mai mare: 7.000 lei.
Când s-au adunat sumele, a dat exact 13.500 lei, cât era plata pentru schela închiriată de la Primăria oraşului Sinaia.
Am rămas uimit! Sfântul Nicolae orânduise ajutorul. Când am întrebat pe cei doi donatori cu sume mai mari de la Bucureşti, cum de au trimis banii în aceeaşi zi la Mănăstirea Sinaia, au spus:
– Sfântul Nicolae ni s-a arătat în vis, la miezul nopţii şi ne-a spus să trimitem banii la Mănăstirea Sinaia. Iar azi am împlinit porunca Sfântului.
Nici măcar nu m-am rugat frumos pentru ajutor. Tot l-am întrebat pe Sfântul Nicolae dacă el nu ştie de ce aveam noi nevoie. N-a stat pe gânduri. Ne-a trimis, din milă şi după credinţa pe care am avut-o. Îmi ziceam în sinea mea: Dacă mă rugam, îmi trimitea o pungă mare. Dar pentru dojană, mi-a trimis doar atât, exact cât trebuia să plătim datoriile, pe priorităţi. Ca să nu ne lenevim a lucra, a crede şi a spera. Mare-i şcoala sfinţilor, pentru noi oamenii! Doar atunci când noi nu mai putem birui, vin sfinţii în ajutor.
Lenevoşii n-au ce căuta în ecuaţia divină.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
