La Bucureşti mergeam adesea pentru treburi, cu trenul. Era o bucurie mare. Vedeam munţi, văi, ape, flori, brazi, păsări, oameni liniştiţi şi copii zburdalnici.
Odată, venind de la Bucureşti, trenul oprea în Gara Sinaia pe la ore târzii din noapte. Lumea nu era prea multă. Când coboram, puneam ochii în pământ şi mergeam liniştit, fără ca privirea mea să se oprească asupra cuiva.
Ieşind de pe peronul gării, aud o voce dulce, oarecum:
– Bună seara, Părinte. Puteţi să-mi spuneţi unde este casa de odihnă din curtea bisericii catolice?
– Veniţi după mine. Drumul trece chiar pe lângă biserica catolică, îi răspund, fără să-mi ridic ochii asupra persoanei întrebătoare.
– Scuzaţi! Vreau să mă recomand: Sunt preotul Ioan Robu, profesor la Institutul Catolic din Iaşi. Mi-am ridicat privirea. Era un tânăr zvelt, îmbrăcat curat, civil şi cu un pardesiu de culoare gri.
– Da? Argatu, îi spun eu, întinzându-i mâna, cu bucurie că mi-am găsit prietenul. Nu i-a venit să creadă. Se uita curios la mine. Gândea că fac şotii. Mi se pare că i-am arătat şi buletinul de identitate, după care m-a crezut.
Am mers împreună pe jos. I-am arătat casa. L-am invitat să vină la Mănăstirea Sinaia să ne revedem pe ziuă şi nu în gară.
Pe Valea Prahovei există biserici catolice, la Sinaia, Buşteni, Azuga şi Predeal. Cu preotul Trefaş Francisc am mers la toate slujbele în bisericile amintite. Eram atent câţi creştini catolici sunt, dar şi din cei ortodocşi.
De obicei, stăteam în cafas. Mă uitam de sus. La Sinaia, în marţea Sfântului Anton, după masă, la Liturghie, număram 20 de ortodocşi şi 5 catolici.
După slujbă, eram invitat de Francisc la masă, în casa parohială. Făceam rugăciunea. Eram bucuros, că Trefaş Francisc se purta normal, fără ifose „universale”. Când să-i mulţumesc pentru masă, i-am zis:
– Francisc, la biserică au fost 20 de creştini ortodocşi şi numai 5 catolici. Trebuie să mulţumim ortodocşilor. Că de la ei ai luat slujbele.
La Azuga, după slujbă mi-a spus o butadă, când l-am întrebat cum administrează banii din diverse slujbe religioase.
– Calinic, potrivit obiceiului iudaic, eu arunc banii în sus. Dumnezeu îşi ia cât are nevoie. Ce cade jos este totul al meu. Important era faptul că Francisc era un bonom. Ajuta pe cei săraci. Nu făcea lux. Era sobru şi avea umor. M-am bucurat de drumeţiile pe care le-am făcut împreună în Germania Democrată, Ungaria, Bulgaria, Grecia, Rusia. Mergeam cu autocarul în excursiile organizate cu mare grijă şi la preţ minim prin O.N.T.
Cel care ne ducea pe drumuri era prof. Georgică Chiţulescu. El organiza totul. Era un mare drumeţ. Se pregătea bine de drum. Toate plecările erau din Târgovişte. S-au văzut lucruri frumoase şi ne aducem aminte cu drag de acele pelerinaje.
Cu Francisc, făceam drumuri dese prin Moldova, de unde era şi el. Deja ne împrietenisem.
Îmi aduc aminte că ne-am hotărât să mergem împreună până la Mănăstirea Sâmbăta, ca să ne spovedim. Era în Postul Crăciunului. Trebuia să plecăm dimineaţa. Noaptea visez, că eram în cimitir. Dădeam muşchiul de pe lespezile funerare şi citeam numele celor decedaţi.
Când a venit să mă ia cu maşina de la Mănăstirea Sinaia, i-am spus:
– Francisc! Să conduci prudent. Am visat că eram în cimitir. Nu-i glumă. Să nu uiţi.
– Puşchea pe limba ta, Calinic! Crezi în vise? Să crezi în Dumnezeu, a fost răspunsul amicului meu catolic.
Ne-am urmat drumul. De la Predeal, am luat-o spre Codlea, pe la Pârâul Rece. Serpentinele se iveau cam des. La o curbă, Francisc a pus o frână uşoară. Pe drum era mâzgă. Îngheţase noaptea. Ne-am dus sanie în prăpastie. Noroc de un copac ce ne-a stat în cale, maşina oprindu-se drept la mijlocul trunchiului, prăvălită spre vale.
Totul a fost într-o secundă. Nici n-am realizat bine ce s-a întâmplat cu noi.
– Să ieşim uşor, Calinic, să nu se mişte maşina, că nu ne mai oprim până-n vale şi suntem morţi. Cu grijă am ieşit din maşină. Francisc s-a aşezat în genunchi şi a mulţumit lui Dumnezeu, făcând cruci cu nemiluita.
– Hai să ieşim din râpă, Francisc, să nu mai vină şi alte maşini peste noi. Ne-am dus sus, în curbă, să facem semn să încetineze viteza cei care veneau, ca şi noi, pe aceeaşi cale. Am găsit un mijloc să tragem maşina din râpă. Ne-am pornit din nou la drum. La Codlea, într-un atelier, maşina a rămas să fie reparată. Portiera era deja ca o semilună.
– Ai văzut, Francisc, povestea cu visul? Ne aştepta lespedea pe mormânt. Din plecarea noastră la spovedanie, un popă ortodox şi unul catolic, la un duhovnic călugăr, ne-am ales doar cu dorinţa.
Ceea ce m-a surprins la Francisc era spiritul lui de misionar convertitor. Într-una din zile, fiind la Mănăstirea Sinaia în vizită, îl aud zicând, spre stupefacţia mea:
– Calinic, a venit acum vremea să te converteşti!
– Unde să mă convertesc, Francisc? îl întreb plin de vădită mirare şi mare surpriză.
– Unde?! La Biserica Romano-Catolică, a fost răspunsul prietenului meu, pus pe convertire.
– Bravo! Eşti ridicol de-a dreptul. Acum îmi dau eu seama cum te comporţi tu cu ortodocşii, care se căsătoresc cu creştini catolici.
De atunci s-au mai rărit vizitele.
Am mai mers o dată, chemat de Ioan Robu, care venea anual la casa de odihnă din Sinaia. Stând la masă, eu într-un capăt al mesei, iar el în celălalt, le spun preoţilor catolici, prezenţi şi ei la odihnă.
– Uitaţi-vă la Ioan Robu! Peste şapte ani va ajunge episcop. S-a adeverit întocmai, chiar dacă atunci, cei de faţă se uitau cu neîncredere la mine şi cu oarece teamă la distinsul cărturar şi om de inimă, Ioan Robu, care acum este arhiepiscop şi mitropolit pentru catolicii din Ţara Românească.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
