Casa de odihnă a Arhiepiscopiei Bucureştilor, amenajată tocmai în chiliile Mănăstirii Sinaia era un semn vădit de slăbiciune din partea conducerii. Dar nu puteai face mare lucru pentru că dispoziţiile trebuiau executate.
Este uşor să faci pe viteazul când nu eşti în valurile periculoase, sau nu ai fost în nenorociri, care te pândeau la fiecare pas.
Deşi mănăstirea arăta falnică şi strălucitoare pe dinafară, înăuntru erau probleme greu de rezolvat. Gazul metan era scump, ca şi azi, de altfel, lumina, de asemenea, precum şi apa. Toate costau mult pentru că la Sinaia frigul pleacă târziu şi vine mai devreme, în timpul anului. Viaţa era şi este şi acum mai scumpă, ca la deal, câmpie, şes.
Ca să finalizăm povestea cu acel Cămin sau Casă de Odihnă, unde, cu aprobare directă a Patriarhului, funcţionarii Arhiepiscopiei Bucureştilor îşi făceau concediul de odihnă, trebuie să arăt că plăteau un bilet care cuprindea: cazarea şi masa, din partea mănăstirii, inclusiv şi celelalte servicii. Astfel, pentru mănăstire niciun venit: banii la Bucureşti şi cheltuielile din veniturile sărace, pe gaz, lumină, apă şi curăţenie se făceau de către Mănăstirea Sinaia.
Era o gălăgie mare. Haine spălate şi puse pe sârmă, afară pe cerdac, de parcă era un internat muncitoresc, copiii jucau mingea izbindu-o de pereţii bisericii.
Nu puteai face ordine. Erau doar aprobaţi de Bucureşti. Te ameninţau cu pâra şi cu „dâra-dâra”.
Patriarhul Iustin a auzit că aş fi pornit o prigoană asupra personalului său „iubit” de la Centrul Eparhial. Când a venit în vizită de lucru, mi-a amintit şi despre povestea cu casa de odihnă.
– Mda! Băiete, nu te linişteşti? Nu te atinge de casa de odihnă a Arhiepiscopiei! Iată, s-a pus acoperişul. S-a restaurat. S-au cheltuit bani şi vrem să amortizăm totul, cât mai repede posibil.
– Casa asta cu coama strâmbă nu cred că a restaurat-o Arhiepiscopia Bucureştilor. Şi apoi, tăietura de la cap nu vă spune nimic? Cum e treaba asta? Banii îi încasează, pe repartiţii, la Casieria Arhiepiscopiei, pentru cazare, iar noi aici, la mănăstire, le dăm masă, căldură, lumină, apă, şi mai fac şi mofturi. Nu vine niciun funcţionar de la Eparhie. Vin doar neamurile lor, care bat mingea de biserică şi tulbură liniştea mănăstirii. Cât voi fi stareţ aici, pus de Patriarhul Iustin, nu voi îngădui o astfel de batjocură. Într-o aripă a mănăstirii, apartamentele Departamentului Cultelor, în aripa de răsărit, apartamentele celor doi copii ai Patriarhului Justinian, iar în aripa asta, casa de odihnă a Arhiepiscopiei Bucureştilor. Care-i mănăstirea Sinaia? Unde este Calinic stareţ? Toate acestea i le-am spus pe nerăsuflate. Mă săturasem de Sinaia şi de mănăstirea cotropită fără milă, unde batjocura, sărăcia şi robia erau la ele acasă.
– Mda! Te destitui. Să-ţi iei bocceluţa şi să pleci acasă, aud glasul vehement al Patriarhului Iustin.
– Dacă atâta aţi înţeles din ceea ce am spus, atunci merg să-mi fac bagajele. Mă bucur că sunt liber. Ditamai Patriarhul destituie un prost. Halal lucru.
– Mda! N-am spus că eşti un prost. Eşti un clănţău! Auzi?
Când spunea vorbele acestea eu mă îndreptam spre chilie ca să-mi fac bocceluţa. Nu aşteptam a doua poftire.
Nu aveam decât cărţi. Am luat saci de hârtie. I-am umplut rapid.
– Părinte stareţ, te cheamă Preafericitul, aud glasul lui Laurenţiu, şambelanul patriarhal, care-şi pieptăna barba cu grebla vie a celor cinci degete.
– Ieşi afară! Îmi fac bocceluţa. Respect cuvântul unui Patriarh.
Laurenţiu a ieşit şi s-a dus repejor. După o vreme, când eram gata cu bagajele – era deja peste ora opt seara – aud bătăi insistente în uşă.
– Vino acum la Preafericitul. După aceea poţi să pleci unde vrei. Nu poţi refuza chemarea. Trebuie să asculţi, dacă mai ai ceva călugărie, îşi încheie „discursul” ultimativ, acelaşi Laurenţiu, care îşi cam îngâna cuvintele.
Las totul baltă şi mă duc să văd ce-mi mai spune Patriarhul cu casa de odihnă prin mănăstirile sărace de prin munţi, pe spinarea cărora trăiau rudele funcţionarilor arhiepiscopali.
– Măi băiete, hai să gustăm ceva! Ajunge zilei răutatea din noi. Mi-a făcut semn să stau la masă. Vorbele lui mi-au intrat ca un cui în cap. Se asocia şi el la răutăţile de zi cu zi. Nu mai auzisem aşa tălmăciri. Îmi venea să râd. Nu doream să mă arăt. Îmi părea rău de vorbele spuse. Trebuia o altă tactică.
Până la miezul nopţii am stat să-l ascult, fără să scot o vorbă.
Pe atunci, televiziunea română avea program de la ora 8 seara până la 10. Doar două ore. În acest timp Patriarhul Iustin stătea şi privea atent la programe. Deodată apare Papa Ioan Paul al II-lea, ţinându-şi discursul la Organizaţia Naţiunilor Unite.
– Mda! Uite cum papa îşi ţine discursul!
– Noapte bună, băiete! Ne vedem mâine la ora nouă, la un ceai.
Nicio vorbă despre bocceluţă şi plecare! Toată noaptea am aşezat cărţile la loc. M-am gândit atunci la antologia sanscrită, tradusă de G. Coşbuc, din care învăţasem câteva rânduri:
„Mânia-n, oamenii cei buni,
Se naşte. Moartă se topeşte,
În cei cuminţi, un ceas trăieşte.
În semidocţi trăieşte luni,
Trei ani în proştii cei din gloată,
Iar în mişei viaţa toată!”
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
