După masă, spre seară, când s-a rărit lumea prin curte, Patriarhul, tot uitându-se pe geamurile de la etajul clădirii, îmi spune pe ton baritonal:
– Mda! Băiete, să mergem prin mănăstire să vedem cum stau lucrurile. Să facem un program al activităţilor viitoare. Eram bucuros că, la câteva zile după numirea ca stareţ, însuşi Patriarhul ţării venea să traseze noile planuri de lucru.
Patriarhul Iustin, cu Roşianu dimpreună, merg mai întâi în apartamentul patriarhal.
– Mda! Aici a fost o cameră mai mare. Când a venit în vizită patriarhul Rusiei, Alexei, s-a făcut această despărţitură, cu o sală comună, rezultând aceste două camere mici, nişte chichineţe, pentru a nu se arăta „bogăţia românească” patriarhului sovietic, îşi începe „ghidajul” însuşi Patriarhul Iustin, care pe atunci conducea importanta delegaţie ecleziastică.
– Mda! Să dărâmi pereţii. Să restaurezi sobele din cahle preţioase, să amenajezi grupurile sociale ca la început, auzi?
– Aud! Preafericirea Voastră.
– Mda! Aici sunt spaţiile Departamentului Cultelor, domnule Roşianu, nu? se adresează cu superioritate, cam nervos. O aripă a mănăstirii era rezervată personalului superior al amintitului departament. Roşianu era pentru prima oară acolo. Auzise despre aşa ceva şi nu ştia cum stau exact lucrurile.
– Mda! Să se facă imediat predarea-primirea inventarului către Mănăstirea Sinaia. Nu este cazul să ne călcăm pe picioare, domnule Roşianu. Aici, oricând puteţi veni. Veţi fi primit cum se cuvine.
– Nu are niciun rost o astfel de amestecare. Se vor face predările-primirile şi nimeni din Departamentul Cultelor nu are ce căuta aici, îşi rosteşte răspunsul noul ministru de Culte, minunându-se de îndrăzneala instituţiei pe care a luat-o proaspăt în primire.
– Aici sunt apartamentele Sibicăi şi ale lui Ovidiu, cei doi copii ai Patriarhului Justinian, fac eu prezentarea spaţiului unde nu avea voie să intre nimeni.
– Mda! Ăştia au cotropit peste tot. Acum s-a terminat. Fiecare să stea la casa lui. Nu au ce mai căuta pe aici. Să-şi ia lucrurile imediat, continuă hotărâtor Patriarhul Iustin.
Continuând vizitele canonice pe la chiliile călugărilor, dăm de spaţiul unde-şi ducea zilele părintele Teostirict, ecleziarhul Mănăstirii Sinaia.
– Sărut mâna, Preafericite Părinte Patriarh! La mulţi ani cu sănătate. Ne bucurăm că ne sunteţi noul patriarh, se adresează, pe nerăsuflate, meşterul la cuvânt, Teostirict basarabeanul.
– Mda! Cum te numeşti dumneata? îl întreabă răspicat Patriarhul Iustin, care se apucase serios de vizite pe la chiliile călugărilor.
– Teostirict, Preafericirea Voastră.
– Mda! Te-o-sti-rict, repetă cu pauze şi cu tonul său specific şi inconfundabil, patriarhul cel nou, care acum chiar că zâmbea de-a binelea.
– Mda! Te-o-sti-rict!!! Te-o-sti-rict, repeta ca pentru sine, surprins, desigur, de un nume pe care nu-l mai auzise până atunci.
Eu mergeam înaintea Patriarhului Iustin. Îi deschideam uşile pe care mi le arăta cu bastonul întins spre direcţia dorită.
Spre bucuria mea, a arătat şi spre uşa chiliei părintelui Arcadie. Era de pe vremea Regelui Ferdinand. Împlinise peste 50 de ani de călugărie, doar într-un loc. Era o mare virtute să stai neclintit, într-o chinovie şi să nu te tot muţi, ca puricele, din câine în câine, vorba unui muscelean, când era vorba de instabilitatea politică de pe vremuri…
– Blagosloviţi, Părinte Patriarh! Vai, ce mare cinste să treceţi pragul chiliei. Doar Ferdinand, regele m-a mai bucurat cu aşa mare cinste. Bogdaproste! Mă rog să fiţi sănătos şi câţi ani doriţi ca Patriarh, după care Arcadie îi pupă mâna Patriarhului Iustin, în mod zgomotos de se auzea şi afară, clătindu-şi ochii în lacrimile ce îi curgeau râu pe obrazul lui fraged şi rumen ca şi al Patriarhului.
– Eh, este spre seară. Plecăm la Bucureşti, domnule Roşianu. Vom mai vedea restul şi altă dată. Până atunci, băiete, apucă-te serios de lucru. Porţia este destulă. La revedere. Şi aşa îşi încheie vizita la Sinaia, pentru prima oară, ca Patriarh al României, iar eu, ca stareţ nou, adus la lucru, neştiind de unde mi-a venit mie aceasta.
Imediat după plecarea Patriarhului Iustin, cu părintele Sebastian Barbu Bucur, profesorul şi prietenul meu din copilărie, plecăm la un zidar din oraş să tocmim lucrarea din apartamentul patriarhal.
Când ajungem spre casa meşterului, vedem că limuzina Patriarhului venea dinspre Bucureşti, din nou spre mănăstire. Pe scurtătură pornim în grabă mare, ca să-i ieşim înainte.
Când credeam că izbândim, ne-am întâlnit, bot în bot, cu maşinile. Opreşte Cadillac-ul. Geamul la portieră se coboară. Mă cheamă Patriarhul spre el.
– Mda! Nu m-am îndepărtat bine de la voi şi aţi şi plecat la plimbare?
– N-am plecat la plimbare. Ne-am dus să aducem zidarul să vadă sobele şi camerele. Mâine începem lucrul. Nu aţi spus aşa? zic eu pe nerăsuflate.
– Mda! Mi-am uitat servieta în cameră. Vezi dacă este acolo. Să mi-o aduci.
Servieta era aşezată pe masă. Am luat-o şi i-am dus-o. A întins mâna pe geam. Servieta din piele maro dispăruse înlăuntrul dihaniei metalice, care ocupa tot drumul.
– Mda! Îţi mulţumesc.
– La revedere!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
