Al doilea moment important pentru Biserica Strămoşească a fost alegerea şi întronizarea celui de al patrulea patriarh, în persoana Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu.
Pe vremea vacanţei patriarhale de la finele lunii martie şi până la jumătatea lunii iunie a anului 1977, aveau să se întâmple câteva lucruri incomode pentru locţiitorul de Patriarh.
În vizorul Conducerii de Stat era, cu precădere, Mitropolitul Antonie de la Sibiu. Se făceau presiuni pentru el. Era un candidat de performanţă. Era şi pregătit. Avea şi talent scriitoricesc, chiar dacă unii îi mai trăgeau câte o tunsură cu sapa. Deh… simpatii şi antipatii.
Mitropolitul Iustin Moisescu, marele teolog şi tălmăcitor al Noului Testament, cărturar neîntrecut, pedagog iscusit şi profesor de o mare ţinută academică, nu era prea bucuros să mai plece din Moldova. Cine bea apă dulce din Moldova, nu se mai duce!
Deseori repeta, cu regrete pentru plecare şi fără bucurie de avansare:
– Mda! Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân. N-are rost să mai iau lucrurile de la capăt. Aici am pus totul la punct!
Cei care-l auzeau se repezeau de îndată cu îndemnuri şi felicitări, deja, văzându-l pe Iustin Moisescu, Patriarhul incontestabil al Bisericii Străbune.
La înmormântarea Patriarhului Justinian a ţinut o cuvântare magistrală. Nu se credea ca Iustin să-i facă un elogiu drept şi plin de farmec academic, chiar dacă în viaţă nu era întotdeauna de acord cu modul de a conduce treburile bisericeşti. De multe ori erau puncte de vedere diferite. Patriarhul Justinian a ştiut să încaseze cu înţelepciune toate adversităţile. Când cineva se plângea că are greutăţi, el le răspundea, invariabil:
– Eu înghit în fiecare zi balauri! Mai înghite şi dumneata câte-o şopârlă. Şi când totul se putea şi altfel. Personal, cred că-i o minune că Patriarhul Justinian a rezistat aproape 30 de ani, pe o redută cu foc continuu.
Eu aş fi fugit în pustie!
Pe faţa Patriarhului locţiitor, Iustin Moisescu se aşternuse o undă de regret, când vedea pe înaintaşul său întins pe catafalc şi dormind acum, fără grijă. În faţa acestei stări păleau toate înălţimile, frumuseţile, parfumurile, orgoliile lumeşti, şi chiar lacrimile sincere ale cinului monahal, mirean şi ale bunilor creştini care au inimă adânc simţitoare.
Alegătorii au pus în fruntea Bisericii pe Iustin Moisescu, harnicul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Şi la întronizare a ţinut un discurs-program, intonat superb şi modulat artistic. A impresionat şi cu ţinuta lui impecabilă. L-a dăruit Dumnezeu cu voinicie trupească şi o superbă pregătire cărturărească.
Aşa a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la toate Consiliile şi Comitetele Mondiale, creştine şi interreligioase timp de aproape un sfert de veac. Pe acolo, prin străinătăţi, la congrese şi alte întruniri, cuvântul său era hotărâtor şi definitiv. Nimeni nu mai îndrăznea să adauge un cuvânt, o virgulă sau un punct.
Şi acest Patriarh merită o carte pe măsura lui. Noi, la Argeş şi Muscel, i-am scos la lumina zilei opera în mănunchiul de volume numit Integrala Iustin.
Cea mai mare durere a lui a fost dărâmarea Bisericii Enei din Bucureşti, din martie 1977. N-a putut face nimic. O grindă mare de beton, ridicată de o macara la o înălţime oarecare şi slobozită a distrus biserica cea veche cu bună ştiinţă.
În cei nouă ani de patriarhat va avea durerea mărită prin dărâmarea bisericilor din Bucureştiul supus unei modernizări forţate şi translarea altora după blocuri, că aşa poruncea Ceauşescu şi soaţa sa.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
