Tot în prima perioadă a vieţuirii la Cernica, pe lângă tot felul de întâmplări, mai bune sau mai rele, au avut loc două evenimente cruciale pentru Biserica Ortodoxă Română.
Era în anul 1977, în martie, după marele cutremur devastator.
Patriarhul Justinian era la Spitalul Elias. Suferea de mai multe boli, adunate de la natură şi de la oameni. L-au mâncat din viaţă: vermuiala politică, ateismul ce-şi arăta colţii neiertători, intrigile şi altele, pe care nu le mai amintesc.
Un Patriarh de statura lui Justinian se naşte mai rar! Aşa se spune despre cei care au umplut cu personalitatea lor veacul în care au trăit. Încă nu s-a scris îndeajuns despre acest arhiereu al lui Hristos. Totuşi, cea mai bună carte, scoasă până acum despre acest patriarh uriaş, este a Părintelui Constantin Pârvu.
L-am îndemnat să scrie când era la Curtea de Argeş pentru refacerea sănătăţii. L-am rugat să scrie şi despre Iustin Moisescu, cel de-al doilea patriarh cu care a lucrat nouă ani. Va mai scrie şi despre Teoctist în perioada celor 21 de ani de patriarhat, într-o ţară „democratică”, traumatizată social-politic peste cincizeci de ani.
Justinian Patriarhul, providenţial, în vremuri de nelinişte şi spaime politice, a început să slăbească din ce în ce mai mult. L-am văzut odată la ziua numelui său, la 2 august, de binecredinciosul Împărat Iustinian. Era, pare-mi-se în anul 1976. I s-a ţinut un cuvânt adânc simţitor de către mitropolitul Iustin Moisescu. Justinian, cu mâna tremurândă pe baston, a rămas absent. Se vedea că nu-l mai bucura nicio vorbă, oricât de ticluită şi adevărată ar fi fost. Avea o altă căutătură! Parcă nu-l mai interesa lumea aceasta cu bântuielile ei neadormite. La sfârşitul aniversării a spus doar câteva cuvinte.
– Vă mulţumesc pentru urări! Fiecare să-şi ţină pentru sine urările pe care doreşte să le facă pentru mine. Erau vorbele unui Patriarh care a fost ruinat pe dinăuntru. Rezistase ca sfinxul bătut de tot felul de furtuni.
Când venea de la Spitalul Elias spre Palatul Patriarhal, pe drum a văzut o biserică în ruină. A întrebat ce s-a întâmplat. I s-a spus că a fost cutremur.
– Vai! Bisericile mele, a mai şoptit Patriarhul Justinian, pentru ultima oară pe scoarţa acestui pământ.
Se făcuse una cu bisericile de zid şi cu biserica de suflet a Neamului Românesc, atât de dragi inimii sale.
Sufletul său deja se ridica spre Cer.
Locţiitor de Patriarh a venit, potrivit uzanţei, automat, mitropolitul de la Iaşi. Era vechea cutumă din anul 1859, când s-au unit cele două Principate Româneşti. Moldovenii, cu modestia sacră, au pus şi ei o condiţie: urmaşul Mitropolitului Primat al României să fie întotdeauna promovat de la Iaşi.
A dorit să se înmormânteze la Radu Vodă. Şi-a făcut locaşul de veci încă din viaţă. L-am văzut de vreo două ori cum venea şi dădea detalii. Trecerea la cele veşnice a fost uşoară. L-a scutit Dumnezeu de a chinui pe cineva cu neputinţele lui trupeşti.
Chiar şi înmormântarea Patriarhului Justinian a fost una de demonstraţie în forţă. Aşa a lăsat testamentul. De la Catedrala Patriarhală şi până la Mănăstirea Radu Vodă, s-a făcut un convoi cum nu s-a mai văzut decât la înmormântarea artistei Maria Tănase.
Şi mort, Justinian era viu!
Ca şi acum!
Ne-a lăsat o zestre uriaşă!!!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
