Mănăstirea Cernica, din vreme în vreme, avea suişuri şi coborâşuri economice şi administrative. Pe vremea stăreţiei lui Roman Stanciu (1959-1973), lucrurile încercau să se vădească în chip ascendent, după nenorocirea epurărilor din cauza Decretului 410/1959.
Cernica, marea chinovie de lângă Bucureşti, era în planul special de distrugere totală. Nu avea ce căuta o obşte monahală la poarta Capitalei.
La toate promisiunile de înălţare în „rang” a stareţului Roman, el răspundea cu invariabilul: NU! Bătăile la care a fost supus, în beciurile Securităţii, după cum mi-a mărturisit, „cântat” de unii şi de alţii, că ar avea ascuns aur, moştenit de la unchiul său Augustin, n-au dat rezultate. El a rămas pe picioare, chiar dacă nu se putea apăra. Avea îndârjirea ardelenilor veniţi în Câmpia Bărăganului, din Ardealul martirizat de stăpâniri străine.
Ca să salveze viaţa monahală din Cernica, harnicul stareţ a adus cu sine pe cumnatul Daniel, după ce a rămas văduv; pe Dula monahul, verişorul lui, de asemenea văduv. Ei erau nepoţii marelui ecleziarh Augustin, care nu glumea cu viaţa monahală. Era autoritar. De altfel, cam singur conducea toate treburile, care mergeau foarte bine.
După funestul Decret 410, desfiinţându-se o droaie de mănăstiri şi schituri, stareţii şi stareţele, au fost adunaţi la mănăstirile mai mari, cum au fost Căldăruşanii şi Cernica, iar în Moldova, Sihăstria, Secu şi Neamţu, care erau mai uşor de supravegheat de autorităţile de stat, prin mâna „văzută” şi „nevăzută” a Securităţii. Urmărirea din aproape a bieţilor călugări şi călugăriţe era o acţiune groaznică. Minţile diabolice ale unora dintre securişti – printre ei mai erau şi oameni de treabă – puneau la cale tot felul de scenarii.
În obştea Mănăstirii Cernica era şi preotul celib Roman Forray, fost elev al Seminarului Special de la Curtea de Argeş. De obârşie din nordul Moldovei, era de o mare capacitate intelectuală. Scria frumos. Publica versuri şi proză. Firea lui atipică era remarcată imediat.
Într-una din zile, venind de la Bucureşti, unde a fost să-şi prelungească mutaţia pe buletinul de identitate, pentru şedere la Mănăstirea Cernica, îmi spune, cu amărăciune:
– Miliţia de la Pantelimon mi-a cerut să dau note informative despre persoana dumneavoastră. Mi-au spus să fiu cu grijă, să nu spun la nimeni. Eu v-am spus ca să ştiţi. Sunteţi urmărit de Securitate.
Nonşalanţa cu care m-a atenţionat m-a pus pe gânduri. Nu era ceva nou. Credeam că, părăsind Căldăruşanii, totul se va termina odată cu plecarea la Cernica. Dar se vedea că nu era tocmai aşa.
– Părinte Roman, să le spui celor care te-au agrăit, că mi-ai spus şi că poţi să le dai note informative câte doresc despre mine. Nu-mi aduc aminte ce a mai urmat, dar faptul că m-a pus în gardă dovedea caracterul său integru. Mi se pare că spunându-le cum a procedat, s-a îmbogăţit cu nişte înjurături şi ameninţări de zile mari.
Cam aşa era atmosfera şi pe vremea stăreţiei lui Roman Stanciu, care se ţinea totuşi dârz, chiar dacă vecinul cu casa, îi urmărea călcâiul. La dosarul lui Roman Stanciu se pot vedea, cred, toate delaţiunile celor din timpul său şi care nu vor fi puţine.
Aşa era „moda”: toţi să cânte pe toţi!
Văzând că nu se poate lăsa Cernica goală de călugări, s-a trecut la un plan şi mai radical. Edilii de la Bucureşti au dispus să se ridice barajul lacului Cernica. Astfel apa s-a ridicat peste patru metri, acoperind hectare întregi din cele două insule: Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae. O parte a cimitirului Mănăstirii Cernica a intrat sub ape, aşa cum mai este şi acum. Aşa s-a întrerupt comunicarea între cele două insule şi accesul dinspre Bucureşti la Mănăstirea Cernica.
Starea era disperantă. Planurile se făceau ca întreg personalul monahal cernican să se mute la Căldăruşani. Deci încă o lovitură de graţie, la care se gândeau potenţaţii vremii.
Stareţul Roman Stanciu, cu eforturi faraonice, a ridicat peste patru metri drumurile ce legau cele două insule. Ani întregi, pe o linie ferată încropită cu puteri personale, vagoneţii cărau zi şi noapte pământul. După ani de răbdare şi lucru, drumurile au fost înălţate, tasate şi asfaltate.
Stareţul Roman a surpat încercările diabolice ale stăpânirii de atunci de a distruge chinovia Cernicăi.
Deseori, răbdătorul stareţ îmi spunea necazurile prin care a trecut şi era bucuros că a fost salvat de Dumnezeu. Toate păţaniile şi le scria într-un jurnal, folosindu-se de limba franceză, pe care o ştia bine, pe lângă Teologie şi Farmacie.
Gândeam oarecum înfricoşat, că şi aici la Cernica, au bântuit stihiile, ca şi la Căldăruşanii lui Matei Basarab.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
