Tot în prima perioadă cernicană, mi s-a întâmplat o mare poznă. Stareţul Nifon m-a luat cu sine să vizităm stupina dusă la cules de părintele Gavriil arhondarul.
Ajuns acolo, o albină m-a acuit drept în degetul cel mic. Am simţit că voi cădea jos. Mi-am lăsat haina clericală. Am spus că mor. M-am prăbuşit la pământ. Încet-încet, orice voce se estompa. N-am mai ştiut nimic de mine. Gândul era doar la mama, că voi muri şi va plânge disperată după mine. După aceea aşteptam ca sufletul să-mi părăsească trupul.
Eram deja fericit!
Când credeam că mă desprind de trup, am auzit:
– Vai! Era să moară. Săracul! Nu l-am crezut că e grav. Credeam că face şotii. Hai! Calinic, trezeşte-te! auzeam glasul lui Nifon, pe care l-am văzut lăcrimând, atunci când am deschis ochii.
– Ai ochii umflaţi ca două cepe, auzeam pe Gavriil, care îmi toarnă o găleată de apă pe cap.
– Nu-i nimic, îşi dă cu părerea unul mai mucalit. L-a muşcat o fecioară. Ce să fie mai mult? Riscul zilei. Se vede că-i feciorelnic.
M-am ridicat uşor. Adică am fost ridicat pe picioare. Nu simţeam că păşesc. Am fost condus la maşină. De la Bucureşti, stareţul Nifon a chemat pe doctorul Cârâc, un om de o fineţe princiară. M-a consultat. Mi-a spus că am scăpat de moarte ca prin minune. Mi-a recomandat să stau câteva zile la pat, pentru a prinde puteri, şi cu medicaţia prescrisă.
N-am ascultat sfaturile. Când mă ridicam din pat, cădeam la loc. Aşa a fost câteva zile. De atunci, în fiecare an, exact în luna, ziua şi ora când am fost înţepat de albină, sau de vreo viespe, aveam o stare specială. Când mergeam parcă zburam pe deasupra pământului, la o jumătate de metru.
Era un fel de levitaţie, de care nu eram conştient.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
