Când ne-am întors, la stăreţie era veselie mare. Adriana şi Tatiana se perpeleau la sobă, Nichita paharnicul se pregătea să sloboadă din bărdacă licoarea de la Ceptura, iar Veniamin cu Atanasie, în şoaptă, pregăteau noi debarcări.
– Boldur, economul, bea de mama focului, se auzi vocea tăiată a puşcaşului terestru. Trebuie să-l lecuim. Nu se mai poate.
– Pune Adriana o sută de dopuri de plută şi le fierbe până scade cratiţa la un sfert. Un păhărel într-o jumătate de ţuică este de ajuns. Las-o pe masă, acolo, de unde-şi ia el cota în fiecare zi.
Boldur n-a mai apărut o săptămână. Îl văd ţinându-se de garduri, galben, cu ochii în fundul capului şi tremurând vargă. Dintr-un zdravăn ajunsese o cârpă lepădată.
– Hai, Constantine, până la mine. Vreau să-ţi spun ceva. Mă duc cu el ţinându-l de braţ ca să nu cadă. Uşurel, urcă în casă şi se aşează pe un scaun oftând.
– Să fugi de aici. Ăştia o să te distrugă. I-am auzit vorbind la stăreţie. Iată cum am ajuns. Nu ştiu ce este cu mine.
– Ţi-au pus zeamă de dopuri în ţuică. Vor să te dezbare de băutură. Au zis că eşti un om vrednic şi vor să te lecuiască, îi întorsei eu mulţumirea că mă punea în gardă.
– Voi pleca de aici. Nu mai stau. Cu ăştia nu-i de glumă. Vei vedea şi tu. Îţi vine rândul. Aici nu vor rămâne decât Adriana şi Tatiana, Atanasie şi Veniamin, care vor păzi mănăstirea cu puşca.
Asta-i politica lor.
Am rămas ţintuit locului! A început să-mi fie teamă.
După câteva zile se terminase şi cu Boldur. Fugise într-o noapte, nevăzut de nimeni. În obştea bântuită de duhurile celui cu puşca şi a şefului său de „penitenciar” se aşezase o spaimă tacită. Fiecare se aştepta la un exod bine plănuit. Doar o împotrivire, vorbă ridicată sau neîmplinirea ordinului primit, te scutea să mai suporţi înţepăturile ţânţarilor sau masa pregătită în cratiţe cu smalţurile sărite de pe margini, fugind cât te ţineau picioarele.
Frontul se mutase de la iconomat la contabilitate. Ieroftei Nedelcu, om subţire la minte şi la trup cu o solidă pregătire contabilicească, l-a cam dibuit pe „baronul” prea cuvioşit că ar cam trage de conturi în jos.
Spre seară, văd pe Veniamin că intră la Cancelaria Mănăstirii urmat de Atanasie, la câţiva paşi. După o vreme aud:
– Aoleu! Nu da. Nu da, că mor! N-am să mai ţin cont de cât se fură, striga Ieroftei, care era dat cu capul de masă, de scaun şi duşumea. M-am gândit să merg să-l înfrunt, dar alături stătea Becea Aurel – Atanasie, cu nelipsita lui puşcă de-a umărul.
Totuşi, am pornit spre Cancelarie, orice s-ar fi întâmplat. Când am ajuns la scări, Veniamin ieşea cu Atanasie.
– Du-te, Costică, şi linişteşte pe Ieroftei! Spune-i să-şi bage minţile în cap, că apoi îi va fi mai rău. Ia un prosop şi spală sângele de pe jos. Să nu spui la nimeni ce ai văzut. Altfel îţi vine rândul şi ţie!
Mi s-au înmuiat picioarele! Începeau să se adeverească, uşor-uşor, cuvintele lui Boldur, economul. Am intrat în Cancelarie. Pe jos erau pete de sânge. Ieroftei stătea prăbuşit la pământ, cu reverenda ruptă, ochii vineţi, faţa plină de sânge. L-am ridicat uşor. L-am aşezat pe o bancă întins. Am muiat prosoape în apă rece şi i-am înfăşurat faţa. Încet-încet şi-a revenit. Ne-am sfătuit ce să facem.
– Nu merg să-l spun la miliţie. Tu nu vezi că este prieten cu Securitatea? Ăsta ne omoară pe toţi şi ne aruncă în lac. Ăsta nu-i om, e o fiară. Când am crezut că s-a liniştit, m-am pregătit de plecare. Deschizând uşa, am văzut pe Atanasie cum fuge de pe holul Cancelariei, de unde ascultase toată convorbirea noastră. Acum, cu adevărat, putea începe un răzbel şi cu mine. Deja privirile lui Veniamin erau injectate ca ale fiarei ce voia să sfâşie.
Regimul alimentar a început să se înăsprească. Lemnele de foc nu se mai dădeau pentru camere, lumina electrică se lua toată noaptea. Se simţea că, pe deasupra ctitoriei lui Matei Basarab, plutesc duhuri străine unei vieţi sigure şi pline de cumpăt şi bucurie duhovnicească.
Ce mare deziluzie pentru mine!
Veneam din Ardeal, cu supărări, dar aici, în colţul de Rai al Căldăruşanilor era culmea brutalităţii şi al batjocurei organizate.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
