La Mănăstirea Căldăruşani, programul începea să devină infernal. Trebuia să muncim zi şi noapte, fără întrerupere. Veniamin nu avea somn. Dormea doar două-trei ore. Admira luna ce se oglindea în lac ca un caş mare, rotund, şi se bucura de şuieratul vântului, tăiat de ramurile stufoase ale pinilor de pe vremea furtunosului mitropolit, Ghenadie Petrescu.
S-au pus la punct: Pinacoteca, în care a locuit Ghenadie Petrescu, fost stareţ al Căldăruşanilor, timp de 22 de ani, după ce a fost scos din scaunul de Mitropolit Primat; Colecţia Obiectelor Bisericeşti, în marea şi frumoasa trapeză a mănăstirii, zidită pe vremea Mitropolitului Filaret şi Tezaurul, în casa domnească a lui Matei Basarab.
La toată această orânduială a restaurărilor am lucrat cu mâinile mele. Văzând Veniamin că se poate lucra foarte mult, cu foarte puţine mâini, a început să-şi schimbe atitudinea faţă de personalul monahal, atât de amărât, de douăzeci şi patru de persoane, cum am spus mai înainte.
– Azi, mănăstirile nu trebuie să aibă mai mult de doi-trei călugări, slujitori la Altar. Restul să fie doar mireni. Atanasie îi va supraveghea cu puşca. De ce să ne complicăm viaţa? îl aud pe Veniamin zicând ritos.
Nu ştiam unde ţinteau vorbele lui, care începeau să mă îngrijoreze. N-a trecut multă vreme şi a început să se năpustească asupra lui Macarie Ioniţă, cel blând şi liniştit, venit de la Balaci, unde a fost iscusit stareţ. N-a fost nevoie de multă vreme ca să-l vedem pe Macarie dispărând, fără întoarcere. Cunoscător de oameni, a luat-o din loc. S-a dus la Arhiepiscopia Bucureştilor. Am auzit apoi de transferul său la Mănăstirea Snagov şi apoi la Pasărea, unde a şi murit.
Era un succes. Să plece un preot duhovnic, fără să crâcnească şi să se despartă de fratele lui de suferinţă, Damian Bogdan, repede şi tainic, mi s-a părut o mare lovitură pentru echilibrul duhovnicesc al mănăstirii şi aşa destul de încercată.
Mă gândeam, cine va fi următorul care va pleca din obştea chinoviei? Peste vreo câteva săptămâni, atacul a început împotriva lui Damian Bogdan. Fostul stareţ al Balaciului care va trebui să pornească în bejenie, la începutul iernii. Nu ştiu pe unde l-a încolţit, că primesc porunci să-l duc la Schitul Balamuci, care era în subordinea Mănăstirii Căldăruşani. Vorba aceea: de la Balaci la Balamuci. Schitul cu nume de scrânteală a fost, pe vremea lui Cuza, puşcărie… Deci un fel de balamuc, de unde i-a rămas şi numele, care cam speria când îl auzeai rostindu-se.
Porunca era dată. Atanasie apărea cu puşca pe umeri, aşa, ca din întâmplare, ca să-ţi bagi minţile în cap şi să execuţi ordinele şefului dintre ape.
– Părinte Damian, hai la drum, că nu-i de glumă. Azi dumneata, mâine eu şi tot aşa, până va rămâne mănăstirea doar cu Atanasie şi puşca. Damian plângea ca un copil. Îşi strângea bruma de lucruri sărăcăcioase dintr-o viaţă de om chinuit şi … pe drumuri.
Într-o căruţă, cam prăpădită, ce e drept şi cu un cal, slab şi flămând de multă vreme, m-am apropiat de chilia părintelui Damian, care era deja afară, uşa fiind încuiată imediat în urma lui şi cheia luată grabnic de paznicul înarmat al „preacuviosului” stareţ. Necunoscând calul şi nici drumul, pe un vânt rece şi cu ploaie – era în luna noiembrie – spre apus de soare, ieşeam din mănăstirea atât de dragă Părintelui Damian. Tot întrebând, am ajuns, pe întuneric, în apropiere de Schitul cu hramul Sfântul Nicolae. Am schimbat doar câteva vorbe coborând de pe drumul solid pe un pripor plin de glod şi dintr-o dată apa a ajuns până sus în căruţă.
M-am speriat de mi s-a făcut inima cât un purece.
– Nu-i nimic, zice între suspine negrăite părintele Damian. Pe aici am mai fost. Aşa e toamna. Se umple totul cu apă de jur-împrejurul Schitului. Se umflă pârâul Lipia. Nu-i adânc tare. Putem merge uşurel. Din loc în loc, mai sunt gropi. Ai grijă cum mergi. Am mai făcut câţiva metri pe drum.
– Constantine, zice Damian, cu speranţă, vezi, colea se zăreşte o luminiţă. Să o luăm într-acolo. Cu grijă, eram aproape să ajungem la coasta pe care se urca spre Schit, ţinând-o drept spre luminiţă, când m-am trezit într-o groapă cu apă până la gât. Calul şi căruţa cu Damian cocoţat pe zestrea culeasă din ascultarea sărăciei, au început să plutească pe deasupra apei.
– Ţine calul strâns de dârlogi, aud glasul tremurat al sihastrului Damian. Ţine-o drept spre luminiţă. Cu greu încercam să găsesc posibilitatea de a ieşi din groapă. Damian, scurt de statură, se putea îneca dacă-şi pierdea echilibrul din vârful căruţei.
– Sări, Constantine, că mă înec, strigă Damian, care se prăvălise de pe căruţă în groapa plină cu apă. Am lăsat calul de dârlogi şi am sărit să-l scot afară. Uşor l-am ridicat şi-l ţineam sus de braţe, pentru a nu-i ajunge apa la gură.
– Staţi, că vin să vă ajut, striga Pimen Bărbieru, fluturând o lanternă care ne mai lumina drumul şi ne întărea speranţa salvării. Apropiindu-se de apă, ne întinde o funie ca să ne prindem şi să ne tragă la mal.
Când am ajuns pe uscat, calul cu căruţa goală era în urma noastră.
– S-a isprăvit agoniseala, începe a plânge Damian. Nu ajungea că era puţină, cât pentru trai sărac, acum mi le-a înghiţit apa şi pe acestea.
– Nu plânge, Părinte Damian, îl consolează Pimen Bărbieru. Am boarfe destule. Îţi dau eu tot ce-ţi trebuie. Hai să te aşezi în chilie. Să te lepezi de straiele ude şi să te îmbraci cu cele uscate şi curate.
Am dus căruţa şi calul într-un fel de grajd, care avea cerul tavan şi uşile-n Dunăre. I-am dat să mănânce şi i-am spus bună seara şi să ne vedem mâine. După câte am văzut, îmi înţelesese vorba dând din cap, aplecându-se asupra nutreţului.
Eram ud leoarcă. O cizmă îmi rămăsese în apă. Lângă soba fierbinte primesc şi eu ceva de schimb. Hainele pentru Damian erau perfect potrivite, ca măsuri, de la Pimen, egumenul cel singur al Schitului.
– Ia şi matale, de aicea o cămaşă mai mare şi nişte izmene, pomana de la un mort mai lung ca dumneata, şi te îmbracă. În veac n-aş fi luat aşa ceva, mai ales şi cu vorbele însoţitoare, pline de sarcasm ale Părintelui Pimen Bărbieru.
Toată noaptea ne-am perpelit la focul sobei, hrănit de Pimen cu lemne uscate. Hainele spălate la fântâna din curte le-am pus la uscat. Masă era bogată, din cir făcut din făină de porumb, cu puţin zahăr şi ulei, că era Postul Crăciunului. Cu linguri de lemn, luam cirul binefăcător şi cald. Printre înghiţituri auzim pe Pimen:
– E bine c-ai venit ca stareţ, părinte Damian. Mai stai şi dumneata vreo câţiva ani, întru adâncă foame, sărăcie de personal şi în sobor de furnici, şoareci şi şobolani. Deşi cu iz de glumă, realitatea era sinistră.
Dimineaţa ne-a prins tăifăsuind şi făcând planuri pentru a doua zi. Am râs în hohote de glumele sănătoase ale Părintelui Pimen, debitate cu o uşurinţă uluitoare. Era un om de mare spirit.
Cu bagajele făcute cu câteva zile înainte, Pimen aştepta să plece la Căldăruşani, schimbul fiind plănuit de Veniamin Nicolae.
– Rămâi sănătos, Părinte Damian. De Sfântul Nicolae – când era hramul schitului – vom veni aici în sobor şi-ţi vom aduce şi de mâncare. I-am luat lista cu cele trebuitoare şi cu Pimen în căruţa golită, în apele Lipiei, de bagajele lui Damian, am luat drumul către cetatea Căldăruşanilor să vedem cine mai urmează.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
