A doua zi, după slujba de dimineaţă, merg la Cancelarie.
– De azi înainte eşti secretarul Mănăstirii Căldăruşani. Acesta este biroul şi seiful, ştampila, registrul de intrări şi ieşiri. Maşina de scris este în dulap sub cheie. Nu scrie nimeni la maşină decât frăţia ta şi o păstrezi asigurată în dulap, să nu cumva să scrie cineva lucruri periculoase. Maşina este înregistrată la miliţie şi s-au luat şi caracterele. Să nu te încerce vreo ispită. Bagă de seamă, îşi prezentă poruncile grijuliul stareţ.
– Vei mai face munca de ghid la mănăstire şi te vei ocupa şi de protocol, atunci când situaţia o va cere, îşi termină însărcinările rostite rapid, răspicat şi tăios, cel care n-avea timp de pierdut.
Dintr-odată mi-am dat seama că acest om este o apariţie bizară în viaţa mea, dar şi a cetăţii.
La 1 noiembrie 1971, aveam aprobarea oficială de angajat ca muzeograf al Mănăstirii Căldăruşani. Era obligatorie şi o decizie a Departamentului Cultelor de recunoaştere a aprobării, dată de Arhiepiscopia Bucureştilor. Aşa stând lucrurile, este de la sine înţeles că Biserica era integral sub papucul acestui Secretariat, care lucra direct sub Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Cu aprobarea lui Veniamin Nicolae, plecam la chemările lui Niţă Pascu, Împuternicitul Cultelor, care avea biroul în clădirea Primăriei Capitalei. Acest Niţă Pascu m-a chemat de mai multe ori la biroul lui şi de la ora 8 dimineaţa mă lăsa să aştept până după ora patru după amiază, când se termina programul. El pleca spunându-mi să vin şi mâine la ora opt şi tot aşa vreo două săptămâni. Când răbdarea mea era pe gata, m-a chemat la dialog.
– Dumneata ai de la Cluj o carte neagră de vizită. Imediat mi-am dat seama că după mine au venit şi caracterizările celor cu care avusesem, în cei şapte ani de pastoraţie, tot felul de conflicte. Capcana era absolută. Intrasem pe mâna oficială a Securităţii Statului Român, de data aceasta, nu la Cluj, ci acum chiar în bârlogul dinozaurilor.
Mă temeam de umbra mea!
Mă rugam lui Dumnezeu să scap teafăr din aşa capcană diabolică. Mi-a citit din rapoartele celor de la Cluj şi Baia Mare, care mă pictaseră ca la carte. Dialogul a fost lung şi în detaliu. I-am spus unde era adevăr şi unde era minciună.
– Mâine, vino să-ţi dau decizia de la Departamentul Cultelor. Să nu mai faci vreo problemă şi la Căldăruşani. Aici e capătul dumitale.
Nu mi-a cerut niciun angajament de colaborare.
A doua zi mi-a înmânat documentul mult aşteptat.
– De ce nu te-ai însurat, părinte? Ţi-ai închis viaţa. Mi-am dat seama că eşti deştept şi puteai să te realizezi în orice domeniu. Vezi, poate te mai gândeşti. Păcat de dumneata.
La toate plecările la Primăria Capitalei, Veniamin se adeverea complice cu Niţă Pascu. Se potriveau anumite situaţii. Se încerca umilirea şi îngenuncherea mea în chip total, făcând naveta, ca suveica-n ţesut la pânză, de la Căldăruşani la Bucureşti şi retur.
În plină iarnă, stareţul Veniamin, mi-a dat poruncă să fac un inventar al întregului patrimoniu şi să curăţ toată argintăria liturgică. A durat luni de zile. Era iarnă şi frig. Lucram în condiţii extrem de grele. Aveam şi termene fixate pentru isprăvirea lucrărilor.
– Vreau să fac trei muzee, unice în România şi în Europa. Aici sunt obiecte care se pretează la o pinacotecă, tezaur şi colecţie de obiecte bisericeşti.
Fostul stareţ, Gherasim Cristea, a adunat şi a păstrat totul cu multă grijă. Acum se încerca o pregătire cu specialişti în materie de muzee.
Lucram câtu-i ziulica de mare pentru pregătirea obiectelor. Dimineaţa, numai după o oră de somn, sub geamul chiliei, aud de jos glasul lui Veniamin.
– Scoală, Costică! E vremea lucrării.
– Mă doare ficatul, îi spuneam eu de sus, din chilie, aplecat peste pervazul ferestrei.
– Hai mai repede! Povestea cu ficatul e boală de mitropolit. Ştia el ceva de boala de ficat a mitropolitului Firmilian al Olteniei, care-l pripăşise pe la Arhiepiscopie şi căruia încercase să i se substituie în administraţie.
Coboram, şi la Cancelarie scriam la maşină tot felul de adrese, pe care Veniamin le făcea în ciornă mai întâi. Era un mare meşter la tot felul de jalbe.
La ora şapte dimineaţa, conducând singur maşina, pleca la Bucureşti, aproape în fiecare zi, pentru rezolvarea problemelor administrative.
Înainte de a pleca, făcea lista cu lucrările ce trebuiau făcute până se întorcea de la Bucureşti.
Eram direct răspunzător.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
