Cu un sumar de bagaj, pentru că nu mi-a priit niciodată să am sarsana mare asupra mea, am plecat din Maramureş, lăsând acolo biblioteca întreagă la Borcut, în casa lui Pop Filip, coratorul bisericii.
Doream să mă reîntorc. Aşa aveam un motiv: mergeam după cărţi, singura mea avere pe lumea aceasta. Mai era cam un metru cub de reviste şi alte periodice. Gândeam să le leg pe ani, ca să fie mai uşor de cercetat atunci când ar fi fost nevoie.
Când am sosit la Bucureşti, Patriarhul Justinian, într-o scurtă audienţă, mi-a spus:
– Părinte Argatu, vei merge la Căldăruşani. Este o mănăstire mai grea, cu lipsă de personal.
– Cum spuneţi Preafericirea Voastră. Mă duc unde porunciţi.
Era la începutul lui octombrie.
Urcam în trenul care mergea la Galaţi, cu o staţie la Moara Vlăsiei, de unde ajungeam pe jos la ctitoria voievodală a lui Matei Basarab.
Când m-am dat jos din tren, ploua cu găleata. Am mers pe ploaie până la Căldăruşani. Nu prea treceau maşini pe drum. Totul era pustiu şi sinistru.
Când am cârmit la stânga, pe drumul cu gropi pline cu noroi cleios, privirea s-a oprit asupra chinoviei de la Căldăruşani. Era ca un castel din poveşti. M-am bucurat de înfăţişarea ei albă ca zăpada. O poartă frumoasă, din lemn de stejar masiv, te întâmpina. A fost prima surpriză. Vedeam o poartă ca-n Maramureş. Inima începea să mi se încălzească.
Am trecut pe sub o mică, dar primitoare clopotniţă, în curtea mare a Mănăstirii Căldăruşani, unde, fără să ştiu atunci, se vor consuma multe drame, după cum vom vedea.
Când am intrat în cetatea mănăstirii, am dat faţă în faţă cu Veniamin Nicolae, stareţul cel nou, care venise doar cu un an înaintea mea. Privirea lui, cu ochi de un albastru bolnav, m-a măsurat din cap până în picioare. Am simţit că m-a despicat în două cu un bisturiu uriaş.
– Vino să-ţi arăt chilia frăţiei tale, îi aud glasul, după ce îi arăt documentele oficiale de nou chinoviarh al slăvitei mănăstiri, date de Cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Merg după el la o distanţă de câţiva metri. Urcăm la etajul întâi al mănăstirii. Începeam să mă bucur că scap de chiliile de jos, unde am văzut o igrasie canceroasă, urcată la peste un metru.
– Iată chilia frăţiei tale. O văruieşti, vopseşti duşumeaua şi ferestrele, şi-ţi aduci mobilier, aşa cum îţi place. A făcut stânga împrejur cu rapiditate şi a dispărut. Am rămas ţintuit locului. Era exact cum gardianul îşi conduce condamnatul la carceră.
În mijlocul camerei era o grămadă de gunoi. Coşul sobei era dărâmat. Nicio mobilă. Totul era pustiit. Pereţii mohorâţi. Era ca o celulă de penitenciar. Mă gândeam că poate aşa primise consemnul de la cei de „sus”, ceea ce avea să se confirme, cu vârf şi îndesat, mai târziu.
Când m-am uitat pe geamul din holul chiliei, pe sârma electrică, atârnată de perete, zeci de rândunele erau moarte, spânzurate cu capul în jos. A fost frig şi au murit. O mare tristeţe a cuprins sufletul meu. Simţeam că era începutul altor nenorociri. În inimă mi-a apărut îndemnul de a părăsi imediat locul, care se arăta, hotărât, neprimitor. Dar n-am ascultat sfatul cel bun al îngerului păzitor şi al inimii.
M-am apucat de lucru. Am văruit peste tot. Duşumelele străluceau în culoarea vişinei putrede. În soba reparată duduia focul. Chilia era o bijuterie şi cu cele necesare, într-o simplitate grăitoare. După două săptămâni vine în vizită stareţul Veniamin.
– O, dar ai făcut o chilie superbă! Mă gândesc să-ţi dau vreo două-trei chilii, tot la etaj, acolo unde a stat cardinalul Iuliu Hossu, care a murit anul trecut.
– Cum porunciţi, răspund, cuprins de mirare. Inima îmi spunea că nu-i lucru bun cu acest mutat, aşa de repede. Mult mai târziu aveam să înţeleg semnificaţia acelor mutări dintr-o chilie în alta.
M-a dus în chiliile lui Iuliu Hossu. Era cel mai frumos loc din Mănăstirea Căldăruşani. Cuprindea vreo două-trei chilii, bucătărie, cămară şi alte anexe. Dar ceea ce era mai frumos, era un balcon împărătesc din care privirea avea o cuprindere de vis, scăldându-se în apele liniştite ale lacului ce spăla poalele mănăstirii voievodale. Mai avea o intrare cu scări frumoase, care dădea spre biserică, dar şi la ieşire, pe sub clopotniţa cea mare a mănăstirii. Era un loc strategic. Oricum şi oricând puteai fi văzut de afară, din orice unghi te-ai fi aşezat în ograda mănăstirii.
A urmat aceeaşi operaţie ca la prima chilie. Am pus totul la punct. Nu mai văzuse locul acela aşa preînnoire. Când a venit Veniamin, a rămas entuziasmat.
– Nu mă aşteptam să faci aşa curăţenie. Unde ai învăţat?
– De mic copil am făcut curat, ajutând pe mama, îi spun bucuros stareţului care îmi recunoştea munca, fără niciun ajutor sau vreun ban de la mănăstire.
– Mâine să te prezinţi la Cancelarie ca să primeşti ascultări noi în Mănăstirea Căldăruşani.
După câteva săptămâni de „ispitire” am înţeles că mi se pot încredinţa ascultări de încredere.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
