„Cazul” meu trebuia închis. Eram monitorizat, adică urmărit, mai de aproape sau mai de departe. Se auzea că aş face o răscoală ca la Bobâlna, ba că aş pune la cale o haiducie ca Pintea Viteazul, bătăuşul legendar de la Baia Mare, iar culmea, că-mi pregătesc ţepe ca Vlad cel neiertător, ca să-i aşez pe cei care îmi urmăresc călcâiul.
Adevărul este că mai glumeam cu colegii mei. Dar gluma s-a dus, iar oamenii îşi făceau probleme. Trebuia făcut ceva.
Într-o după masă, în luna septembrie, spre apus de soare, sunt chemat în drumul care lega Lăpuşul de Baia Mare, lângă cimitir. Acolo mă aştepta protoiereul Carol Pop.
– Părinte Argatu, Securitatea mi-a cerut să-i dau două nume de preoţi recalcitranţi, ca să fie arestaţi urgent. Printre cei doi, unul eşti dumneata. Mi-ar părea rău să fii arestat. Mai bine pleci până în zori. Părăseşti Transilvania, ca să nu mai fii urmărit. Te duci în Moldova, sau unde vezi că este mai bine. Am vrut să-ţi spun. Hotărăşti singur, cum crezi că-i mai bine. Dar trebuie să te grăbeşti.
– Plec definitiv din Transilvania! Chiar acum! I-am văzut pe faţă o bucurie pe care nu o putea ascunde. N-am ştiut atunci care ar putea fi adevărul. Mi-am făcut traista fără să spun ceva, cuiva. Înainte de a se închide uşa autobuzului i-am zis primului-corator care mă însoţea:
– Filipe, ai grijă de casă. Plec pentru totdeauna.
Uşa s-a închis. L-am văzut pe Filip cum plângea în hohote. Nu ştia ce mi-a spus protopopul Carol Pop, atunci când m-a anunţat să ies în drum la el.
Eram pentru prima oară fericit că ies din cazanul de foc. Îmi tremurase destul inima. Nu dormisem nopţi la rând, de frică. Trebuia să schimb locul. Era începutul peregrinărilor.
Din Baia Mare, am luat trenul spre Bucureşti. M-am întâlnit cu George Bălan. I-am spus toată tărăşenia. L-am rugat să-mi mijlocească o audienţă la Patriarhul Justinian, prin Ovidiu Marina, fiul său, cu care era bun prieten.
Mi-a fixat audienţa a doua zi, la ora cinci după masă, la Palatul Patriarhal. Nu-mi venea să cred că se merge aşa repede. La timpul potrivit am fost la uşă. Sun. A apărut Mitrofan Ifrim, umoristul şambelan. M-a dus în faţa Patriarhului Justinian. Era în anul 1971, septembrie, 5. I-am spus scopul audienţei solicitate.
– Ştiu că vrei să pleci din Transilvania. Nu te-au iertat pentru biserica din Tioltiur. Acum câţiva ani, delegaţia de acolo a venit să te ceară înapoi. Nu s-a putut face nimic.
Eram uluit. Cum de ştia amănuntele de câţiva ani?
– De ce vrei să vii în Ţara Românească? Poţi merge în Moldova, de unde eşti dumneata şi sunt mănăstiri mult mai mari şi mai frumoase, îşi continuă discursul agerul Patriarh Justinian.
– Doresc să-mi daţi, Prea Fericirea Voastră, un loc, pe care-l credeţi de cuviinţă, la orice mănăstire din Arhiepiscopia Bucureştilor. Din Transilvania plec pentru totdeauna, spunându-i episodul cu Carol Pop, pe care-l cunoştea foarte bine şi de multă vreme.
– Bine! Dacă aşa hotărăşti tu, eu te primesc. Faci o cerere pentru închinoviere în Mănăstirea Cernica şi înfiere în Arhiepiscopia Bucureştilor. Voi cere transferul oficial de la Episcopul Teofil al Clujului.
– Vă mulţumesc, Părinte Patriarh! Am plecat după ce m-a ţinut două ore şi jumătate. Am rămas uimit de câtă deschidere avea şi cu câtă apropiere aborda problemele Bisericii.
Întors spre Baia Mare, am oprit la Dej, unde era conferinţa preoţilor de toamnă. Când m-a văzut Teofil Herineanu, mi-a grăit:
– Eşti un laş! Eşti un laş! Eşti un laş! după cum îi era obiceiul a zice. Părăseşti Ardealul! Ţi-am dat aprobare să pleci fără voia mea. Să nu uiţi că ai abandonat pastoraţia lui Hristos în Maramureş. În glasul ierarhului se simţea o mare mâhnire. Îmi venea să plâng. Îmi părea rău că părăsesc Maramureşul, pe creştini, pe colegi şi pe însuşi Preasfinţia Sa Teofil. Cât am ţinut să ajung să mă hirotonească! Şi acum plecam …
Mai târziu am auzit că directorul Seminarului Teologic din Cluj, Ioan Pop, propunea Episcopului Teofil să aprobe un schimb cu Arhiepiscopia Bucureştilor, adică:
– Să meargă, Preotul Argatu Constantin, profesor la Seminarul Special de la Curtea de Argeş, că tot îi venetic, iar Veniamin Micle, de-al nostru, să vină profesor la Seminarul Teologic de la Cluj.
Când am auzit că m-au făcut din nou venetic, în Ţara mea, m-am bucurat că am plecat din Episcopia dragă mie, atâta vreme.
N-a fost uşor!
Plecam cu răni în sufletul meu. Dorul de Transilvania nu avea să se mai tămăduiască!
Aşa s-a încheiat pastoraţia mea timp de şapte ani!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
