În perioada studiilor din metropola Sibiului, două au fost evenimentele cu ecou răsunător: moartea Mitropolitului Nicolae Colan şi întronizarea noului mitropolit, Nicolae Mladin. Un Nicolae pleca şi un alt Nicolae venea.
Era la începutul verii anului 1967. Am fost martor ocular la înmormântarea Mitropolitului Nicolae Colan. De mulţi ani nu mai mergea pe picioare. Se slujea de un cărucior automat. Mitropolia, practic era condusă de vicarul arhiepiscopal, Traian Belaşcu, după cum se spunea prin partea locului.
La biserică era adus mai rar duminica şi mitropolitul suferind. Prin Altar era ridicat de câţiva inşi pe cărucior. Era aşezat în faţa Catapetesmei, pe solee, ascultând Sfânta Liturghie. Din când în când, se auzea o bubuitură cu ecou. Probabil că se îneca şi striga din toţi bojocii, după care se desfundau plămânii. Era dramatic să vezi o „jumătate” de mitropolit mergând cu căruciorul. Nu-i de râs. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi!
Plecarea din această viaţă a fost pentru el o mare izbăvire, ca şi pentru însoţitorii nedormiţi de ani de zile. Lângă mormântul Mitropolitului Nicolae Bălan se adăuga şi mormântul lui Nicolae Colan, amândoi foşti rectori, profesori de Teologie înaltă şi mitropoliţi ai Ardealului şi amândoi cu numele de Nicolae.
Al treilea mitropolit, unul după altul, a fost să fie tot Nicolae. Parcă s-ar fi mutat Sfântul Nicolae la Sibiu.
Alegerea noului mitropolit se anunţa furtunoasă. Printre candidaţi era şi Nicolae Mladin, profesorul de Morală şi redactorul providenţial al Telegrafului Român, zeci de ani, fără întrerupere, în vremuri tulburi ideologic.
Mama candidatului Nicolae Mladin, Letiţia, văduvă de mulţi ani, era o „ţâră” de femeie, cu nişte ochelari mari din baga, de culoare neagră, aşezaţi pe ochii traşi în fundul capului de post continuu şi rugăciune.
Dacă la Bucureşti se pregătea un nou mitropolit pentru Ardeal, Letiţia văduva, cu vreo câteva sute de surate, băteau mătănii, posteau şi se rugau, ca Nicolae al mamei, să vină de la Bucureşti, mitropolit ales la Sibiu.
O vedeam pe biata Letiţia, slabă şi adusă de spate, acum cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului de atâta post negru. Se legăna în paşi mărunţi, de acasă la biserică şi de la biserică acasă, dusă de braţe, păşind mărunt. Ţi se făcea o mare milă. Posibil că ea, sărăcuţa, nu ştia ce avea să însemne mitropolit, şi mai ales al Ardealului. Rugăciunea sibiencelor evlavioase, a mamei Letiţia şi poate a ardelenilor, a fost ascultată.
– Vai! Nicolae al mamei este mitropolit. Mulţumesc, Sfinte Nicolae, că mi-ai ajutat. Nici nu se putea altfel. Nicolae al meu e cel mai bun şi cuminte, grăia mama mitropolitului Nicolae, îmbătată de fericire. N-am mai văzut o bucurie şi o lumină mai mare ca pe faţa Letiţiei. Am fost, pur şi simplu, copleşit. Parcă trăiam vremurile patristice.
Ardelenii au primit cu mare bucurie vestea alegerii. Era un mare triumf. Tronul ecleziastic al Ardealului a fost slăvit de oameni cu înaltă carte şi trăire religioasă şi socială, deopotrivă. Adică trebuia să fii un om deplin, complet.
Cred că era pe la începutul lui iunie a anului 1967. De la Palatul Mitropolitan se îndrepta coloana oficială ecleziastică şi politicească spre Catedrala din metropola Sibiului. Noi, studenţii făceam un cordon dens ca să nu se strecoare nimeni pe drumul destinat procesiunii.
Prin faţa noastră „trecea”, cu pas calm, dar ferm, întreg soborul împărătesc, îndreptându-se spre Altarul străbun. Au urmat: slujba, întronizarea, cuvântări interminabile pentru aşa moment atât de important şi festiv.
Ca la început, întreg Soborul s-a îndreptat, acum în frunte cu noul Mitropolit, Nicolae Mladin, spre vechea reşedinţă, dând binecuvântări din vârful treptelor Catedralei Mitropolitane.
Lucrurile se aşezau încet-încet. Noul mitropolit avea de adus la zi vremea pierdută de înaintaşul său în scaunul cu rotile. După 15 ani se îndrepta spre Sâmbătă de Sus, scos din Jeţul Arhieresc. El trebuia să treacă la cele veşnice ca profesor şi savant teolog. Administraţia însă i-a distrus sănătatea şi l-a omorât înainte de vreme.
Odată plecat de la catedră, piciorul lui de mitropolit nu a mai călcat prin clasă decât de câteva ori. Nu mai avea timp şi de draga lui lucrare universitară. Avea alte încercări, mult mai mari şi grabnic de rezolvat.
Marele Mitropolit Nicolae merită ca opera sa, atât de multă şi densă, ca şi a celorlalţi mitropoliţi, să se întrupeze într-o Integrală Mladin. Aceasta o va face, desigur, urmaşul său în Tronul Arhieresc al Mitropoliei Ardealului, Vlădica Laurenţiu, prietenul nostru de demult.
Era cunoscută presărarea de anecdote hazlii ale Mitropolitului Nicolae Mladin. De pildă, la un Simpozion, prezenta referatul profesorul Grigore T. Marcu care, din cauza gâtlejului uscat, cam bea apă repetat. Gestul său nu a rămas neobservat de mucalitul Nicolae Mladin. La finalul lucrărilor, Mitropolitul îi zice:
– Măi Grigore, mi-a plăcut …
– Mulţumesc, mulţumesc, Înaltpreasfinţite, zice precipitat conferenţiarul, nelăsând loc de a-şi termina vorba începută.
– …Cum ai băut apă!… îşi termină propoziţia mitropolitană.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
