Când plecam la examene la universitate trebuia să mă îmbrac adecvat, pe dinăuntru cu ştiinţă de carte, iar pe dinafară cu ţinută impecabilă.
Pe drum nu se ştia ce ai în cap, decât la examene, dar cu ţinuta te vedea toată lumea pe unde treceai. Când plecam mă orânduiam cum se cuvine. Îmbrăcămintea era curată şi din materiale din mohair, ţesute la Mănăstirea Suzana, de maica maestră, Emilia Carabela. Pe cap îmi aşezam o pălărie de fetru, neagră, cu boruri late, iar pe nas, o pereche de ochelari cu oglindă, ca să-mi ocrotesc privirea de razele strălucitoare ale soarelui.
Cu o geantă suplă, cum dă la vestimentaţie, am pornit la Târgu-Lăpuş să iau autobuzul spre Cluj, de unde, uneori, cu avionul, plecam spre Sibiul universitar.
O ploaie torenţială a umplut drumurile cu apă, iar în Târgu-Lăpuş, pe lângă borduri se aflau mari băltoace. Un camion vine exact pe lângă mine şi roţile trecând prin băltoaca de lângă bordură, mi-a croit o pânză de apă cu de toate: frunze, cutii, hârtii şi alte noroaie cu surcele, drept pe hainele mele, pe ţinuta de gală universitară. Noroc de ochelari, că astfel ochii au scăpat. Mi-au prins chiar gura deschisă care s-a umplut cu apă şi ace din cetină de brad. A fost un spectacol. Nu mai era nimic din „ilustrissima” mea persoană. Eram o mocirlă umblătoare pe picioare.
„Împodobit” de zile mari, mă duc repede la croitorul Covaci, un evreu ungur din Târgu-Lăpuş, om de mare omenie şi supleţe. Când m-a văzut, s-a crucit. M-am dezbrăcat de haine şi de tot ce era cuprins de noroiul lăpuşean. Cu drag şi voie bună, meşterul Covaci a orânduit toate, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. După un prânz frugal am pornit din nou la drum. Mă feream de orice posibilitate de înmânjire cu lături de pe stradă.
Am ajuns la Cluj, la autogară. Peste câteva ore era un autobuz spre Sibiu. Stând în sala de aşteptare, se apropie un preot de la Huedin. Din vorbă în vorbă, era mâhnit de prelucrarea pe care le-a făcut-o Episcopia şi mai ales Împuternicitul Horia Ţepeş Hoinărescu, prin care îi avertiza să nu facă vreo abatere de la legislaţia în construcţii, spunându-le că un anume Preot Constantin Argatu, din Tioltiur, a făcut o biserică nouă, fără autorizaţie. Drept urmare a fost băgat la puşcărie.
– Tare aş vrea să cunosc pe omul acela! De ce oare a riscat? Păcat de el! Am auzit că-i şi tânăr, îşi depăna povestea părintele, arătându-şi mâhnirea. Mă uitam la el. Doream să-i spun că are în faţă persoana despre care vorbeşte.
– Cunosc pe preotul acela. A făcut biserică pentru că nu era decât una de lemn părăsită şi afară din sat. Acum e liber în Maramureş. N-a fost la puşcărie, decât pe la uşă, că l-au sfătuit unii să se cuminţească, iar cei care au spus minciuni au vrut să vă sperie ca să nu mai înceapă nimeni nicio lucrare fără aprobare în construcţie.
Auzind aceste vorbe, m-am bucurat din inimă şi mândria îmi încerca sufletul. Dar tot atât de repede mi-au dispărut fumurile. Am auzit că după răfuiala mea, preoţii de la Cluj, au început vreo treizeci de biserici noi.
A fost un curent de descătuşare şi curaj de a înfrunta unele bestii comuniste, care batjocoreau această ţară minunată.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
