Deseori mergeam la Remetea Chioarului să văd biserica de lemn, monument istoric, răsărită din grinzi şi bârne de stejar, lucrat de mâini sfinte purtate de credinţă neclintită în Dumnezeu. Este şi azi aşezată pe un dâmb, de sute de ani, dând mărturie că sufletele chiorenilor remeteni se înalţă mereu către tăriile cerului.
Într-o vreme, după 1968, avea să vină preot paroh, în Remetea Chioarului, colegul meu mai mare de la Sibiu, din anii studenţiei, Ştefan Liviu, născut între Abrud şi Brad, într-un loc frumos, numit Mihăileni. Era de o mare supleţe artistică. Seara, când luna îşi arăta faţa, cânta din chitară, acompaniindu-se cu vocea lui de o rară frumuseţe.
Nu doar noi, studenţii, îl ascultam ca vrăjiţi, dar chiar şi profesorii erau fericiţi că aud cântece de dor şi jale. Şi eu eram printre cei care îl admirau pe studentul cu nume frumos, împodobit cu mare inteligenţă dar şi cu talent artistic.
La una din întâlniri mi-a povestit că mama lui, Maria, a dorit să-l avorteze pentru că era începutul războiului şi se temea pentru viitorul prunc ce avea să se nască în timpuri nesigure. Tot gândindu-se, s-a hotărât să meargă la dr. Tisu din Ţebea pentru a lepăda fătul de câteva luni.
Noaptea a avut un vis deosebit. Se făcea că sub podul din sat, unde se ducea cu pruncul în poală, pentru a-l arunca, a văzut un Bătrân cu barbă albă.
– Ce vrei să faci cu pruncul pe care-l ai în poală?
– Vreau să-l arunc. Mă tem de viaţa lui. E război mare. Decât să moară mai târziu în suferinţă, este mai bine acum.
– Nu face asta, femeie, pentru că băiatul care se va naşte, va deveni preot, îi spune Moşul ce i s-a arătat în vis.
Maria Ştefan, mama pruncului Liviu de mai târziu, s-a trezit înfricoşată. A doua zi nu s-a mai dus la doctor pentru a lepăda pruncul.
La vremea cuvenită, Maria Ştefan naşte un prunc voinic, de toată frumuseţea. Cu mare grijă veghea la creşterea lui. Nu uita visul şi vorba „Moşului” ce i s-a arătat în vis şi mai ales ceea ce i-a spus. Când a venit timpul şcolii a fost îndrumat spre Seminar şi apoi spre Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu. Se căsătoreşte cu Ariana, face nunta şi este hirotonit preot pentru Parohia Batiz.
De îndată după hirotonie, mama, Maria Ştefan, povesteşte visul, pe care l-a tăinuit vreme de 24 de ani, fiului său, Liviu, care ajunsese preot potrivit povăţuirii „Moşului”, care nu era altul decât Dumnezeu.
Am rămas uimit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi pentru viaţa noastră pământească. De atunci eram bucuros să fiu în preajma lui Liviu Ştefan, om salvat de la moarte prin arătarea Bunului Dumnezeu.
El era fructul unei minuni!
Eram bucuros când ne revedeam. Avea un umor sănătos şi o gândire profundă. Îl ascultam cu atenţie. Odată eram foarte necăjit. I-am spus necazurile. Deodată îl aud:
– De ce te superi? Nu poţi face nimic. Există doar o singură soluţie. Încearcă să te consideri ori în secolul al XIX-lea ori în secolul al XXI-lea. Uită că eşti în secolul al XX-lea!
Sfatul m-a amuzat dar m-a şi întărit. Trebuia să jonglezi cu secolele ca să scapi teafăr din supărările veacului în care trăiai.
Când mergeam la Remetea Chiorarului şi intram în casă, dintr-un ţarc de lemn, fiul lor mai mic, Florin, sprijinindu-se de bară striga:
– Mamăăăăăăăă! a venit „păintele” de la „Bocut”. Era mic şi nu putea pronunţa pe „r”. Se bucura strigând cât îl ţinea gura. Îl luam în braţe. El stătea singur, izolat, oarecum, pentru că fiul mai mare al familiei Ştefan, Cristian, era cel întâi născut şi se bucura de o atenţie preferenţială.
Am crescut câţiva ani împreună. Azi, Florin este artist plastic, iar Cristian, profesor de Teologie cu titluri de vârf academic. Iar cei doi „moşnegi” Liviu şi Ariana au rămas ca-n floarea vârstei, amintindu-şi de vremuri ce nu se vor mai întoarce.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
