Un personaj cu totul pitoresc, pe care nu-l uit, chiar dacă nu mai este fizic printre noi, a fost Părintele Leşe Nicolae. Era tocmai din Borcut. Mai avea o soră pe nume Zamfira monahia, dată afară din Mănăstirea Polovragi, cu Decretul 410/1959.
Din copilărie a fost şi el frate la Polovragi. Tot de pe atunci a păţit o pacoste. Stând sub o poartă mare, cu acoperiş, ca să se adăpostească de ploaie, a căzut peste el şi l-a turtit, făcându-i o cocoaşă şi scurtându-i gâtul.
Aşa a făcut liceul şi a ajuns funcţionar la Baia Mare, după ce a fost alungat din mănăstire, potrivit aceluiaşi decret nenorocitor. La Baia Mare a fost ocrotit de protopopul Carol Pop. La un moment dat s-a auzit că vrea să se însoare cu sora Mihaela de la Cluj, îngrijitoarea Episcopului Teofil Herineanu.
Eu credeam că se face călugăr. Nici nu-mi trecea prin cap căsătoria lui, văzând cum arată: mic de statură şi cu cocoaşa proeminentă. Chiar că mă amuza povestea, văzând că s-ar putea şi una ca asta. Viitorii însurăţei chiar o luau în serios. Când îi vedeam împreună mă apuca râsul, de năstruşnic ce eram. Poate că n-ar fi fost o căsătorie chiar nereuşită.
Într-o după masă, Carol Pop îmi transmite, de la Episcopul Teofil, ca fiind mai apropiat de Leşe Nicolae, fiind născut în parohia în care slujeam, poate că-l lămuresc să renunţe la căsătorie în favoarea călugăriei, cu toate că actele erau depuse. Am încercat, totuşi, să văd ce se poate face. Ştiindu-l că este la Rohia de mai multă vreme secretar, am luat o bicicletă pentru a ajunge mai repede. Plouase mult. Era un noroi vâscos. Când mergeam pe bicicletă cu roţile înnămolite, când luam bicicleta în spinare şi fugeam pieptiş pe coastă.
În sfârşit, ajung la Rohia. Mă duc direct la stareţul Justinian Chira. Îi spun ce doreşte Teofil Episcopul via Carol Pop, din Baia Mare. Justinian mă ascultă, se uită la mine fix, după obiceiul său şi-l aud:
– Cine nu se poate învinge pe sine când vede o femeie, nu-i vrednic să fie preot al lui Hristos.
Înarmat cu astfel de vorbe mă duc să-l întâlnesc pe Nicolae al nostru, candidat la căsătorie. Când mă vede, face o strâmbătură la mine, ca semn de respingere a unui dialog pe problemele care-l privesc doar pe el. I-am spus dorinţa Clujului de a rămâne călugăr, transmisă via Baia Mare, inclusiv vorba de „duh” a stareţului rohian.
– M-am hotărât. Mi-am dat cuvântul Mihaelei, iar actele sunt depuse de două săptămâni la Târgu-Lăpuş şi trebuie să iasă.
– Spune-mi, te căsătoreşti că nu poţi trăi singur în monahism? Simţi nevoia unei familii? îl întreb pe de-a dreptul.
– Mi-e milă de Mihaela. Vreau să o ajut. Nu are pe nimeni pe lumea asta, zise el cu suspine negrăite.
– Dar la sora ta, Nicolae, nu te-ai gândit? Ea nu trebuie adunată de pe drumuri? Dacă tot ţi-e milă, să-ţi fie în primul rând de ea.
Dialogul a continuat în termeni neamicali. Stăruind l-am convins că este mai bine să se călugărească. Dar asta o va hotărî singur, astfel drumul meu la Rohia fiind încununat de izbândă. Nicolae Leşe a renunţat la însurătoare, iar Mihaela s-a bucurat la rândul ei de hotărârea luată.
A urmat sfinţirea întru preot pe seama Parohiei Luncăceşti din Protoieria Baia Mare, unde am fost de mai multe ori la slujbe. Era harnic, cuvios, râvnitor, corect, răbdător, inteligent şi înţelept. Slujea impecabil, iar bisericile erau lună.
De mai mare dragul!
Pentru Sfânta Împărtăşanie aducea vin de la Episcopia Catolică de la Alba-Iulia. Era trimis în lăzi de lemn, sigilate şi cu lacăt. Cheia se trimitea prin poştă. Nimeni nu i-a băut vinul vreodată. Nu ştiu dacă acum se mai face vin de slujbă la Episcopia Catolică. Era bun, alb şi de viţă nobilă, făcut boabă cu boabă, şi fără alte amestecuşuri.
Părintele Nicolae avea un frate la Borcut căruia i-a venit sorocul să se însoare. L-a invitat la nuntă şi pe sacerdotul nostru, la cununie şi apoi la masă.
– Părinte Nicolae la cununie mergi, că-i Sfântă Taină. Dar la masă n-ai ce căuta. Să asculţi, ca să nu regreţi. Nu i-au plăcut vorbele mele.
– Am să mă duc şi la masă. E fratele meu. Să nu te amesteci în familia mea. Îmi plătea poliţa, după cum se vede de când cu căsătoria. N-a ascultat. S-a dus la masă. După miezul nopţii bate la uşa casei parohiale. Când deschid şi-l văd, am rămas crucit. Peste tot era numai ciorbă, sarmale, pilaf, vin şi ţuică.
– Dar ce-ai păţit, Părinte Nicolae?
– Lasă-mă să intru, să mă spăl şi-ţi spun după aceea. Parcă era scos dintr-o troacă de porci plină cu lături. Primenit, Nicolae Leşe, nu mai stătea cu nasul pe sus. Într-un târziu, ieşindu-şi din starea de amărăciune, îl aud:
– Eram la masă. Se cânta. Se dansa. Din cauza unor fete s-a început bătaia. Zburau străchinile, pâinea, vinul, rachiul. Când am văzut hărmălaia, m-am băgat repede sub mese şi am ieşit la capătul celălalt cu feţele de masă în cap şi cu ce m-ai văzut pe mine când am venit.
M-a apucat un râs sănătos. Eram bucuros de păţania lui pentru că i-am spus să nu se ducă şi nu a ascultat.
După o vreme ne-am împrietenit.
Tot fiind hăituit de miliţie, m-am gândit să fug din România în America prin portul Constanţa. Auzeam că se poate pleca ascuns prin cala de motoare sau printre cărbuni. Mi-am pregătit actele parohiale. Voiam să las totul în ordine şi să-i dau inventarul cu gestiunea chiar Părintelui Nicolae, el fiind din Borcut.
Ca să-i spun gândul meu, l-am invitat la biserica din Remetea Chioarului, parohia bunului nostru prieten, Ştefan Liviu. Ne-am suit în turnul bisericii. Mă gândeam că acolo nu a pus nimeni aparatură de ascultat. I-am spus povestea. S-a uitat la mine fix.
– Dacă vrei să pleci, acum merg şi te spun la miliţie. Simţeam că se învârte clopotniţa cu mine. M-am uitat la el. Nu ştiu ce uitătură voi fi avut. Credeam că mă denunţă şi pentru a-mi plăti poliţa cu căsătoria. Când mi se învârteau gândurile în cap haotic, îl aud:
– Nu-i cazul să fugi. Asta o fac doar laşii. Dacă am fugi toţi, cine ar mai rămâne în ţara asta? Încă nimeni nu te-a jupuit de viu. Trebuie să stai aici şi să mori pentru Credinţă. Dacă juri că nu pleci, ai scăpat de miliţie.
– Jur că nu voi pleca! Şi n-am plecat.
Dar de miliţie tot n-am scăpat!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
