Printre alte şantiere de restaurare şi picturi la bisericile din Borcut şi Cufoaia, mă apucam serios şi de carte. Am dorit să scriu şi la maşină.
Pe biroul lui Justinian de la Rohia am văzut un astfel de obiect. Într-una din zile îndrăznesc:
– Părinte Stareţ, aş dori să învăţ a scrie la maşină.
– Bine, frate Constantine, ia maşina şi învaţă a scrie, dar vei avea multe belele de tras de pe urma ei. Să nu uiţi asta. Nu am ştiut atunci cam la ce se referea încercatul stareţ din Munţii Maramureşului.
Între timp, când ne vedeam, mă întreba cum merge cu lucrul. Şi-mi spunea că este timpul să-i aduc obiectul metalic şi clămpănitor.
– Vi-l aduc, dar să mă iertaţi, i-am rupt vreo trei litere, că mi-am lăsat prea greu degetele mele de ţapinar pe fineţea clapetelor, îi spuneam ca să-l tămăduiesc de supărarea pricinuită.
– Nu are nimic. Le repară meşterul. Şi eu am păţit la fel. Ai citit cartea pe care ţi-am dat-o acum două săptămâni? mă întreabă stareţul Justinian, nearătându-se că ar fi supărat că i-am stricat maşina de scris.
– E complicat, Jocul cu mărgelele de sticlă, de Herman Hesse. N-am înţeles anumite lucruri. Le-am subliniat. Când termin de citit, vă aduc cartea şi sper să aveţi timp pentru lămurirea nepriceputului.
Cu maşina de scris în sac, m-am dus la Rohia. Stareţul era acasă şi bine dispus. I-am arătat cele trei clapete rupte şi câteva îndoite.
– Măi, frate Constantine! Doar nu ai scris la maşină cu picioarele. Cum Dumnezeu s-au îndoit? Doar sunt de oţel. M-am roşit la faţă ca racul. Nu mai ştiam ce să spun. Îmi dăduse lucrul bun şi acum îi duceam maşina de scris de parcă ar fi călcat bivolii pe claviatură.
– Bine zic românii: să nu împrumuţi lucrul tău nimănui. N-am ascultat proverbul. Nu eşti vinovat tu, şi izbucneşte în hohote de râs. Nu mă aşteptam la aşa fel de răspuns, ce singur îşi dăduse ghiduşul de stareţ rohian.
Când intram în Casa de Stejar, palatul din lemn, cu cărţi pe scări, la intrare, pe pereţi acoperiţi cu sute şi mii de volume, mi se părea că sunt şi pe tavanul casei. Când vedeam atâta noian de carte, nu ştiam de unde să încep mai întâi. Era o mare provocare pentru mine. M-am gândit să nu rămân codaş.
După slujba de dimineaţă, în balconul casei, sub norul de raze, ne aşezam să povestim, cum zic moroşănii, care stăteau pe bănci afară pe la porţile sculptate ca şi colacii atârnaţi de stele.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
