Stând în gazdă la epitropul bisericii din Cufoaia, au început lucrările de restaurare şi aici. Ei nu se lăsau mai prejos. Se credeau superiori satelor din jur.Dintre consilierii satului, Bel Ioan era cel mai blând şi cuviincios.
Avea nouă prunci şi pe mine mă considera a fi cel de-al zecelea. Dintre cei nouă prunci, lui Bel Valer i-am îndreptat paşii spre Teologie, iar acum este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Nu se putea bucurie mai mare.
Aveam şi eu familie în Maramureş!
Pentru toate lucrările, Bel Ioan a fost desemnat casier. Îşi ţinea cu sfinţenie operaţiile financiare. Când s-a hotărât în consiliu restaurarea bisericii, sumele erau măricele.
– Dăm câte o mie de lei în sus, pentru fiecare familie, zice un cufoian mic de statură, care cânta la vioară de te ardea la inimă. Când m-am dus în târg, să văd cum merg lucrurile şi aici, nu numai din piaţa Clujului, dau de violonistul nostru.
– Dar ce faci aici, artistule? îi zic eu, pentru că era tare mucalit. Ai lăsat „ţetera” singură acasă?
– Am venit cu un bivol şi un porc la târg să-i vând şi să dau banii la biserică. N-am spus aşa la Consiliul bisericesc? De la o mie în sus. Hotărârea lui m-a uimit. Puteam acum compara puterea economică a satului Tioltiur cu cea din Cufoaia? Diferenţa era mare. În Tioltiur se adunau cu mare greutate câte o sută de lei, iar aici se sărea de la o mie în sus.
Aşadar, îmi începeam şi aici, în Maramureş, lucrarea pastoral-administrativă în „stil” propriu. În primele zile ale lunii septembrie, până spre opt, Naşterea Maicii Domnului, când făceam doi ani de când am fost hirotonit preot, deja aveam un plan de lucru la cele trei biserici, care alcătuiau parohia întinsă între dealuri şi munţi.
Dacă la Cufoaia am făcut un botez, la Inău eram chemat să fac o înmormântare. Căruţaşul a sosit pe la ora zece cu o pereche de cai uriaşi şi o căruţă mare cu pataşcă pentru pus fân. Eram îmbrăcat în bleu-ciel cu sandale şi pălărie cu boruri mari, atârnându-mi pe nas o pereche de ochelari de soare. Împodobit ca un cavaler de vară cu arşiţă, m-am urcat în căruţă, aşezându-mă pe o băncuţă învelită într-un ţol de lână colorată, ca să nu mă doară coloana la scuturături.
– Gata, Părinte? Te-ai cocoţat în căruţă?
– M-am cocoţat. Din drumul mare a luat-o pe scurtătură direct peste muşuroaie, gropi, viroage. Sălta căruţa în toate părţile. Sălta încăruţatul. Am început a striga, cuprins de frică:
– Mergi încet, că răstorni căruţa! După strigăt, în loc să încetinească, căruţaşul dă bice cailor, care înăspresc galopul. Nu mai păţisem aşa pacoste. Când gândeam să sar din căruţă, face un viraj la dreapta, că în faţă îi apăruse o baltă cu apă. Din virajul abrupt, m-am trezit catapultat direct în mijlocul smârcului, sărindu-mi pălăria cât colo.
Degeaba strigam şi fluieram din mijlocul bălţii unde mă afundam încetişor, pentru că era plină de mâl. Am reuşit totuşi să ies la mal, plin de noroi şi mătasea broaştei. Îmi recuperez şi pălăria mea frumoasă plină cu apă tulbure.
Mai la vale era pârâul Borcut. M-am dezbrăcat şi mi-am spălat toate hainele. Le-am pus la uscat pe malul plin de nisip curat şi fierbinte, meditând la cele întâmplate. Mă bucurasem că am nimerit în balta cu apă şi nu pe pământ tare, că apoi vedeam eu nenorocirea.
Căruţaşul urca acum încet panta coastei care ducea la Inău. Deodată se întoarce să vadă dacă mă simt bine. Când vede căruţa goală îşi dă o palmă peste cap de-i sare pălăria în lături. Opreşte caii îndată şi întoarce căruţa. Când a ajuns la pârâu unde îmi uscam rufele, cade în genunchi şi se roagă plângând:
– Iartă-mă, Părinte! N-am vrut să cazi din căruţă! Iartă-mă. Nu mă ridic până nu mă ierţi.
– Te iert, ridică-te!
– Iartă-mă, iartă-mă, că mor de ruşine!
– Te iert, nu mai plânge!
– Ce mă fac? Ce mă fac? Iartă-mă şi nu mă spune la nimeni!
– Te iert, ridică-te! Îl prind de umeri şi-l ajut să se ridice. Când l-am văzut plângând sincer, m-am bucurat oarecum, că am crezut că a făcut-o în batjocură.
– Am strigat la dumneata să mergi încet. De ce ai dat bice la cai?
– Ha! Nu aud din copilărie. Nu înţeleg ce spui.
Mi-am dat seama că familia mortului din Inău mi-a trimis un căruţaş surd şi că puteam striga degeaba. Acum înţelegeam de ce nu răspundea la strigătele mele din balta cu apă, învăluit în mâl şi mătasea broaştei.
Hainele puse în căruţă întinse pe pataşcă, s-au uscat până la intrarea în satul Inău. M-am îmbrăcat. Nu se cunoştea nicio urmă că înotasem prin smârcuri.
Se face înmormântarea. M-am aşezat în capul mesei. De-a dreapta stătea preoteasa văduvă a părintelui Thira, fostul paroh din Inău.
Eram atent la toate obiceaiurile locului. La astfel de prilej se dădea un gulaş de oaie, cu vreo două degete de grăsime fierbinte pe deasupra. O femeie cu şorţ, aducând o cratiţă mare, şi alunecând chiar lângă mine îmi răstoarnă tot gulaşul pe cap, pe haine, făcându-mă pestriţ ca o gaiţă. Mi s-a întunecat privirea. Era prea de „oaie” cu gulaşul lor cu tot. M-a apucat o mânie cumplită.
Deodată aud glasul preotesei Thira, din dreapta, zicând sacadat şi hotărât:
– Nu te mânia, Părinte. Îţi spăl eu hainele. A alunecat, săraca femeie. Nu are nicio vină. Felul cum a zis, găsind şi soluţia spălării hainelor, mi-a potolit mânia care mă încerca.
Fără să ştiu gustul mâncării, împodobită cu grăsime de oaie, numită gulaş, cu hainele spălate şi călcate repede, am luat-o pe drum, singur, spre Cufoaia. Mă lecuisem de căruţa cu cai, căruţaşul surd şi pomana cu gulaş.
Păţania n-aveam s-o mai uit. Gulaşul vărsat pe cap avea memoria lui bătrână.
Reflectând la cele întâmplate şi uitându-mă cum eram îmbrăcat, mi-am dat seama că nu era potrivită costumaţia, prea deschisă, la asemenea momente. Atunci am înţeles că toate au venit de sus, de la Dumnezeu, ca să mă lecuiesc de neatenţia cu care mă înveşmântam la slujbele speciale, cum ar fi şi înmormântarea.
Luasem lecţia!
La botez, nu-i ca la înmormântare.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
