Potrivit cuvântului dat şi mulţumit că mi-am făcut din plin datoria, am pornit spre o nouă lume… a Maramureşului de bucurie şi legendă.
Cu un camion, de la Gâlgău, unde ajunsesem cu o rablă de autobuz care băga praf cu carul, am pornit spre Ţara care mă va fascina. Cu 40 de kilometri / oră, camionul pufăia, urcând serpentinele drumului cu gropi pline cu noroi şi apă.
Când am intrat în Vălenii de Lăpuş, cu o biserică zveltă de lemn, în zare am văzut un munte zdravăn. Şoferul mi-a spus că se numeşte Şatra lui Pintea Viteazul. Nu ştiam că la poalele lui era Parohia Inău, unde am fost numit preot.
Cu greu am ajuns la Târgu-Lăpuş. Ca şi în 1964, acum, după doi ani, a trebuit să mă prezint la protopopul Şuteu Petru. Era un om de vârstă medie, voinic, fără să se formalizeze de faptul, că sunt sau nu preot celib. Mi-a urat bun venit. Imediat mi-a dat gestiunea parohiei pe care a ţinut-o în timpul vacanţei.
Noua parohie avea trei filii: Cufoaia, Borcut şi Inău, pe o arie de 40 kilometri pătraţi. Am început să merg să văd satele. Eram întâmpinat de epitrop sau de corator, cum se numesc în Ardeal.
Bucuria era mare! De multă vreme nu au mai avut preot slujitor, pentru că parohia nu era căutată de nimeni, fiind săracă şi împrăştiată peste dealuri.
În satul Cufoaia, fost greco-catolic, cu peste 50 de familii, am fost primit cu entuziasm.
– Să facem mâine un botez! Domnule Părinte, zice o femeie voioasă. Aşa, ca să rămâi pe aici, să nu mai pleci de la noi. Se spunea că, dacă faci un botez sau cununie când vii pentru prima oară în parohie, rămâi multă vreme în locul acela, iar dacă faci înmormântare, nu stai mult. De aceea femeia dorea să se facă un botez la sosirea mea în Maramureş.
Lumea a fost bucuroasă. Botezul unei fete le dădea lor speranţa că nu voi mai pleca. Se vedea îngrijorarea creştinilor. Preoţii pe acolo nu prea făceau pureci, stând prea mult într-un loc, iar ei erau mereu văduviţi.
– Veniţi acasă la noi, că facem oleacă de petrecere. Auzeam cu bucurie cuvântul oleacă folosit ca în Moldova. Vedeam obiceiurile locale, bucatele, îmbrăcămintea şi vorbele calde, spuse din inimă. Casele erau sobre. La icoane atârnau şterguri, adică prosoapele ţesute din in curat şi cusute cu flori vesele, multicolore ce împodobeau icoanele lui Iisus răstignit şi a tânguirii Maicii Domnului. Am remarcat că fiecare casă avea o mică bibliotecă aşezată în camera de curat.
La Liturghia de duminică am slujit la Cufoaia. Ca şi la Tioltiur, m-am instalat singur, spre hazul meu, pe dinăuntru, că nu mă puteam arăta nemulţumit că nu a venit protopopul Şuteu Petre, pe care de altfel, nici nu-l chemasem.
Cum era şi cazul am anunţat programul slujbelor la cele trei biserici, cum nu au mai avut niciodată. Deci Sfânta Liturghie se va face în fiecare sat, pe rând, iar Vecernia la orele trei şi şase, la celelalte două biserici. Astfel în fiecare duminică se ştia rânduiala şi Evanghelia care era propovăduită spre marea bucurie a enoriaşilor.
Încet-încet, am început să uit de furtunile de la Tioltiur. Liniştea pe care o aveau creştinii se revărsa şi asupra sufletului meu zbuciumat. Dar lucrurile nu aveau să se aşeze chiar aşa cum aş fi dorit.
La Tioltiur, preotul Nifon nu a făcut faţă. Nu a ascultat ce i-am spus. L-am sfătuit să nu-mi pomenească numele în niciun fel. A uitat. Când a hulit pe înaintaşul său, sătenii l-au scos imediat din sat iar primul vinovat am fost considerat tot eu.
Chemat la Cluj de Vlădica Teofil, am fost primit în birou, fiind supărat Dunăre:
– De ce nu laşi creştinii din Tioltiur în pace? Ai devenit un idol acolo. Îţi place să fii idolatrizat? Argumentele mele că nu m-am amestecat, nu au avut niciun succes.
– Cea mai neagră pagină din pastoraţia Sfinţiei Tale este cea de la Tioltiur. Lumea crede doar în dumneata. Ai făcut mare sminteală. Să mergi să instalezi un alt preot. Dacă îl alungă şi pe acela, te caterisesc, te caterisesc, te caterisesc! cum avea obiceiul să repete, până te ameţea de-a binelea.
Deci, după câteva luni, spre toamnă, eram din nou la Tioltiur, cu un alt candidat ca să le fie păstor. Era un omuleţ mititel. Îţi era milă de el numai când îl vedeai. Eram sigur că şi el va sfârşi alungat din sat, dacă nu va asculta sfaturile date ca şi lui Nifon.
– Bine că te vedem, Domnule Părinte! Pe Popa Nifon l-am alungat că a început să te hulească. Să-l vedem şi pe acesta ce va zice. Popa mititel când a auzit vorbele hotărâte ale tiolturenilor, s-a făcut şi mai mic de statură. L-am lăsat în grija coratorului David David, luându-mi calea întoarsă în Maramureş.
*
Prima biserică la care s-au început lucrările a fost din Borcut, mai săracă şi amărâtă. I-am promis Episcopului Teofil că la anul, adică în 1967, îl voi chema la sfinţirea bisericii.
– Doresc să văd şi minunea aceasta, repetând tot de trei ori, evlaviosul Episcop Teofil, care devenea tot mai intransigent cu mine.
Nu era cazul?!?
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
