Drumul spre Cluj a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi făcea bucurie să mai văd pe cineva. Eram supărat pe toată lumea. Pe mine şi mai mult.
Spre dimineaţă ajung în gara de la Cluj. Între timp primesc poruncă să mă prezint mai întâi la Împuternicitul Ţepeş Horia Hoinărescu. El avea biroul în primăria oraşului.
M-am prezentat la cel care era colonel de securitate, pensionat, după cum se grăia în târg, dar reîncadrat în munca de Culte. Venea din Regat şi îşi făcea datoria, cu râvnă neostoită. Sfida orice părere. Ameninţa cu mare uşurinţă.
Când intru, mă ia în primire cu mari vorbe de ocară.
Chiar dacă nu m-a poftit să stau pe un scaun, m-am aşezat cu de la mine voinţă.
– Nu te-am poftit să stai jos. Scoală în picioare! Cum mă vezi că stau eu, zice Ţepeş, încruntându-şi fruntea şi sprâncenele.
– Stau pe scaun, socotind că aşa era manierat să mă poftiţi de la început, îi întorc eu vorba. Eram pus pe scandal. Şi aşa mă sileau cu ameninţări să plec. Era ultima întâlnire.
– Ce frumoase tablouri aveţi în birou, continui dialogul, de-a surda! Sunt de valoare, nu-i aşa?
– Cine este în audienţă? Eu sau dumneata? strigă Ţepeş Hoinărescu.
– Suntem amândoi în audienţă. Ne ascultă câinii din Giurgiu.
– Ieşi afară, ticălosule!
– Nu ies afară. Nu-i biroul dumitale. E biroul nostru. Chiar poate fi aici şi Biserica din Tioltiur, că nu plouă prin tavan, iar dumneata să-ţi muţi biroul în acolo, ca să te trăsnească Dumnezeu, când va ploua întâi, în luna iulie.
Cu paşi repezi prin birou se repede la telefon. Sună pe consilierul administrativ Onisie Moraru, profesor de limba română şi om de omenie.
– Părinte Onisie, chemaţi pe preotul Argatu Constantin la Episcopie că nu vrea să iasă din birou afară. Consilierul cere să vorbesc cu el. Îl aud cu vocea lui liniştitoare:
– Frate Constantine, vino la Episcopie. Vor trece toate. Te aşteptăm aici.
– Ies din birou, doar pentru că mă chemaţi Sfinţia Voastră, nu că mă dă afară „veneticul” de la Brazii Ploieştiului.
Mă îndrept spre Episcopie fără să spun un cuvânt. Eram voios că l-am putut înfrunta. Mergeam pe stradă la o distanţă de câţiva metri unul de altul.
– Puşcăria te mănâncă! Ai învăţat pe oamenii din Răcătău să fure lemne din pădure pentru biserică.
– Ei fură de mult. N-au avut nevoie de poveţele mele, îi întorc vorba, fără întârziere. Când se mai îndepărtau călătorii, îl aud din nou:
– Vei fi dat afară din preoţie, că eşti un scandalagiu, strigă Hoinărescu în urma mea.
– Scandalagii sunteţi voi care nu lăsaţi oamenii în pace să lucreze liniştiţi. Până la Cancelaria Episcopală nu a mai spus nimic.
În capul meu se învârteau lucrurile de nu mai ştiam ce înseamnă povestea de a avea dialog contradictoriu pe drumul mare prin Cluj. Eram totuşi mulţumit. Îi spusesem oful adunat de multă vreme. Hoinărescu se răzbuna pe mine, pentru că Episcopul Teofil, întâi te hirotonea şi te trimitea la parohie şi apoi cerea confirmarea – decizia de recunoaştere – de la Departamentul Cultelor. Eu eram unul dintre cei care trebuiau alungaţi din Regiunea Cluj, unde el se credea stăpânul absolut al Ardealului. Nu m-am dus să mă prezint, după ce m-a recunoscut ca preot la Tioltiur, deşi îmi atrăsese atenţia:
– Preoţii celorlalte culte, după ce primesc Decizia de recunoaştere, vin să se prezinte, să-i cunoaştem şi noi după ce le-am semnat documentul. Doar voi, ortodocşii, nu aveţi maniere. N-am făcut acel gest protocolar pentru că nu ne-a spus nimeni să facem aşa ceva din partea Episcopiei. Dar nici nu ne făcea bucurie să ne întâlnim cu astfel de oameni. Aveam, de la distanţă, un sentiment bizar de respingere.
Când am ajuns la birourile episcopale, Hoinărescu – ce mai nume! – a urcat la etaj, iar eu am fost chemat la parter, în biroul vicarului eparhial, Florian Geomoleanu. Acolo erau: consilierul economic Simeon Coman, consilierul administrativ Onisie Moraru, inspectorul eparhial Gheorghe Simu şi secretarul eparhial, Iosif Butuc. Teofil Episcopul era la băi la Vatra Dornei.
Uşa se deschide. Intră, cu paşi grăbiţi, Ţepeş Hoinărescu începând să strige ca la el acasă:
– Acest individ ticălos îndrăzneşte să mă insulte pe mine, care am luptat pentru orânduirea socialistă din România, când el era cu colastră pe dinţi.
– Mare luptător! Unde aţi luptat şi împotriva cui? Cine vă îngăduie să vorbiţi aşa? Ştie Departamentul Cultelor pe cine a pus împuternicit la Cluj? Plec la Bucureşti să spun ce teroare se întâmplă în Biserica din Transilvania.
– El a învăţat pe oamenii din Răcătău să fure lemne pentru biserica din Tioltiur, zidită fără autorizaţie.
– Ei ştiau de mult să fure. Nici nu era născut preotul Argatu Constantin pe atunci, aud glasul în note joase al vicarului Florian Geomoleanu. L-am simţit om tare pe picioare. În sfârşit, mi-am zis, este un început bun.
– A furat banii credincioşilor. S-a plimbat numai cu avionul la examene, la Sibiu. I s-au găsit biletele la percheziţie, tună Ţepeş, ca să înfricoşeze lumea.
– Să mergi numai pe jos, de acum înainte, se arată sfielnic, dar hotărât, Gheorghe Simu, fără să sesizeze cineva ironia fină. Nimeni nu se mai asculta decât pe sine.
– Să plece din Transilvania acum. Şi nu va mai primi niciodată recunoaştere de la Departamentul Cultelor. Când am auzit de această ameninţare, am strigat din răsputeri:
– Eu nu părăsesc Transilvania, niciodată. E Ţara mea aici. Fără voia mea, m-a apucat un plâns sfâşietor, cum nu am mai făcut-o niciodată. Toţi au rămas miraţi de trecerea mea de la polemică vehementă, la plânsul de copil năstruşnic, cum îmi vor spune mai târziu, cei care au asistat la un duel nemaivăzut de ei.
Cred că plânsul meu a avut efect pozitiv asupra celor care au hotărât, după câteva minute, noul meu drum în viaţa pastorală din Transilvania.
– Căutaţi cea mai slabă parohie din Maramureş. Să se sature de scandaluri, mai adăugă pe alt ton de data aceasta, vehementul împuternicit. Toţi căutau parohiile vacante. Găsesc cea mai prăpădită parohie din zona Lăpuşului maramureşean: Inău, cu cele două filii: Borcut şi Cufoaia.
– Scrie cererea de transfer, frate Constantine, aud vocea calmă a Părintelui Onisie Moraru. Ca vrăjit de bonomia acestui om de aur, mă apuc şi scriu, cerând transferul, pur şi simplu din Regiunea Cluj în Regiunea Maramureş, cum era pe atunci.
– Azi să se meargă la Vatra Dornei, ca să fie aprobată urgent această cerere de către Episcopul Teofil, îşi încheie „lucrarea”, cel pe care îl voi vedea, mult mai târziu, chiar la Departamentul Cultelor, când şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate la Cluj. Nu mă aşteptam! Era slujbaşul sistemului. Poate că nu era aşa de rău precum se arăta oficial. L-am apreciat pentru inteligenţă.
Mai puţin pentru tonuri înalte şi răutate.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
