Drumul spre Vatra Dornei a fost o bucurie. Frumuseţile văzute în galopul trenului erau de domeniul visului. Aş fi dorit să merg aşa până la sfârşitul lumii!
După-masă am ajuns cu bine în recunoscuta staţiune balneară, încă din secolul al XIX-lea.
Cu adresa aflată de la Cluj, am găsit casa Părintelui Olaru, după câte îmi amintesc. Era înainte de ora 5 după-amiază. Gătit de rugăciune, ierarhul cel pios, Teofil Herineanu, iute de picior şi clipind din ochi, zice:
– Bine ai venit! Bine ai venit! Bine ai venit! Nu te speria, că nu te arestează nimeni. Ai făcut doar biserică. Fii liniştit! Fii liniştit! Fii liniştit! îşi termină bineţele repetate, în stilul propriu. Hai să ne rugăm ca să ne lumineze Dumnezeu mintea, repetă el de trei ori ca mai înainte.
El intră prin uşa de la Altar, iar eu merg prin faţa bisericii. Mă uit în pridvor pe pereţi, citesc istoricul şi apoi trec în pronaos, în strana din dreapta. Încep rugăciunile. Le făceam mecanic. Nu simţeam nimic. Închid ochii. Era prea multă lumină. Biserica avea ferestre mari şi lumina inunda totul.
Când deschid ochii, văd că perdeaua de la uşile împărăteşti se clatină uşor, ca bătută de vânt. Mă apropii şi încerc să mă uit în Sfântul Altar. Acolo am văzut pe Teofil Herineanu, cum făcea de zor mătănii. N-am mai întâlnit aşa arhiereu râvnitor de cele sfinte.
Nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic pentru lumânări. S-a făcut un zgomot, duduind, mai ales că biserica era de lemn şi sfeşnicul greu de alamă.
Mi s-a făcut inima cât un purice. Dintr-odată se dă perdeaua deoparte şi apare chipul lui Teofil, speriat de-a binelea.
– Măgarule! Măgarule! Măgarule! îmi zice pe nerăsuflate bietul arhiereu, tulburat în rugăciunile lui tradiţionale, de fiecare zi, la ora cinci după-masă.
– Roagă-te în linişte! Dacă nu, ieşi afară, ieşi afară, ieşi afară! Mă duc şi încep să fac şi eu mătănii. Adică cum? Arhiereul este pios şi harnic duhovniceşte şi eu să-l tulbur la rugăciune?
După o oră şi ceva, am ieşit din biserica primitoare, arhaică şi cu duh de rugăciune. Eram trist că nu m-am putut ruga gândindu-mă la cei care mă hăituiesc, iar pe deasupra, supărarea Înaltului Ierarh, la care am venit să cer izbăvirea din încurcătura în care intrasem şi cu binecuvântarea sa tacită.
M-a poftit să stau în pridvorul casei Preotului Olaru din Vatra Dornei. I-am povestit despre cele întâmplate. M-a ascultat cu atenţie. Privirile îi scăpărau după lentilele ochelarilor aşezaţi bine pe nas.
– Mai ai ceva de spus? Mai ai ceva de spus? Mai ai ceva de spus?
– Îmi pare rău de cele întâmplate. Plec din Parohia Tioltiur. Vă mulţumesc că m-aţi hirotonit preot şi încep a plânge în hohote. Nu mai plânsesem de multă vreme.
Era un plâns izbăvitor! Printre lacrimi mi-am dat seama că Vlădica Teofil nu prea era impresionat. Când credeam că voi auzi un cuvânt consolator, mă trezesc cu un potop peste mine de:
– Măgarule, de mii de ori. Cine te-a pus să scrii în jurnalul tău despre convorbirea noastră de la Cluj? Ştii ce înseamnă confidenţial, sau nu ştii?
Nu mă aşteptam. Consilierul Simion Coman i-a dus dosarul cu actele ce mi-au fost ridicate pe 13 iulie 1966. Ştia acum totul. Se uita la mine mirat că nu prea spun nimic. Îmi venea să fug. Deodată am simţit că se învârte casa cu mine. N-am mai văzut nimic în faţa ochilor. Am căzut de pe scaun pe duşumea. Leşinasem de frică, de oboseală, de foame şi mai ales de muştruluiala arhierească, de care nu mai avusesem parte niciodată. Căzând, am mai auzit glasul Episcopului:
– Apă! Apă! Apă! Repede că moare. Probabil că mi-au ieşit ochii, limba cât un cot şi cine ştie cum mai arătam.
După o vreme aud:
– Ventilează bine! Ventilează bine! Ventilează bine, că-şi revine! Fierul rău nu piere! Mi-a venit să râd, dar nu eram stăpân pe mine. Aş fi dorit să nu-mi mai revin. Cred că n-ar fi dat o lacrimă Ierarhul meu, pe care l-am supărat atât de mult.
În cele din urmă, m-am ridicat uşor. Eram tot ud. Turnase apa cu găleata peste mine.
– Vino să guşti ceva. Lasă, că trece. Eu am leşinat de multe ori şi ştiu cum e cu povestea asta, mă consolează, în sfârşit, Vlădica Teofil.
Pe la zece seara era tren la Cluj. M-am ridicat să plec. Am sărutat dreapta ierarhului intransingent şi am plecat să-mi fac cererea de transfer, fără niciun fel de scandal.
Biserica din Tioltiur era deja acoperită. Turla zâmbea în soare, iar oamenii se puteau ruga fără să-i plouă la slujbă, ca-n biserica de lemn din afara satului, de pe coasta plină cu muşuroaie.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
