Câte eforturi nu face omul ca să-şi împlinească toate gândurile, sau barem o parte din ele.
Îmi amintesc cum Sandu, consilierul blând şi mare preţuitor al lucrurilor bine făcute, într-o zi, parcă mai amărât ca altă dată, vine la casa parohială şi-mi spune oful său:
– Am un flăcău, Domnule Părinte, pe nume Alexandru. Este fain. Ştie lucra. Dar nu prea le are cu însurătoarea. Cred că i-a legat cineva cununiile. No, ce ziceţi? O fi aşa?
– Dezlegăm „cununiile” împreună. Feciorul matale, Alexandru citeşte 10 Psaltiri şi eu tot pe atâtea. Gândul îl punem pentru însurătoare. Lăsăm să fie voia Domnului. Noi nu putem face nimic.
Au trecut vreo şase luni. Nimeni nu venea cu nicio veste. Eu am citit Psaltirea de nu ştiu câte ori. N-am numărat. Într-una din zile, nea Sandu ne calcă-n bătătură, numai voie bună şi veselie.
– Domnule Părinte, ţucu-ţi tălchile, minunea s-a făcut. Feciorul meu este gata de nuntă. A citit cele zece Psaltiri. Când ne-am dus la moară să măcinăm, din vorbă în vorbă, nea Cocârlă se plângea ca şi mine că are şi el o fată ţâfnoasă.
– Nu-i place de nimeni, nea Sandule. Orice peţitor a ieşit cum a venit. Are ceva ani. N-aş vrea să împletească la bătrâneţe coadă albă. Tot depănând povestea cu ofurile ce le are, nea Sandu îi spune de-a dreptul că şi el are un băiat, care tot alege până culege, vorba noastră românească.
– Unde-i băiatul, întreabă în grabă Cocârlă. Vreau să-l văd, poate că îi putem orândui.
– Uite-l colea, la ridicat sacii, arătându-l nea Sandu, cu mâna a lehamite, pe Alexandru cu „cununiile legate”.
– O, dar este nealcoş, adică frumos. Cred că se poate împăca la noi în casă cu Marişca noastră. Să începem chiar azi lucrarea. Pe la amiază, Sandu, Cocârlă şi Alexandru intrau în curtea gospodarului cu fata cea frumoasă, dar tot pe atât de ţâfnoasă.
– Marişco, e amiază. Ia să vedem ce ne poţi da de mâncare. Am venit şi cu Sandu, pe care l-am întâlnit la moară. Feciorul lui e neînsurat şi umblă în peţit. Când a văzut fata flăcăul cel chipeş şi bine făcut, îi mergeau picioarele, tot fuga-n sus şi fuga-n jos. După masă, cei doi „cuscri” s-au retras la un pahar de vorbă. Cei tineri au rămas şi ei la strâns masa şi spălat vasele.
– No, mă Sandule, zice Cocârlă, plin de bucurie: asta se cheamă dragoste la prima vedere. Când îţi face inima zdrang, gata. Nu mai poţi scăpa. Rămâi cu aleasa inimii până la moarte.
Era o mare fericire pe bietul om. Acum va scăpa de grija cea mare şi riscantă a însurătorii. Poate că cineva ar putea râde de astfel de procedee, găsite potrivite doar pentru cei ce au credinţă puternică şi curajul răspunderii.
Vestea însurătorii cu Psaltire s-a dus repede în lung şi în lat. N-a trecut multă vreme şi aveam să fiu asaltat de tineri şi tinere pentru a le face rugăciuni de însurătoare şi măritiş. Plecau bucuroşi, împlinind canonul cu Psaltirea. Au rămas douăzeci de Psaltiri ca număr şi un post negru, mai ales vinerea. Ş-apoi Dumnezeu va hotărî cum ştie El.
Aşa s-a întâmplat şi în Maramureş. Printre atâţia necăjiţi care veneau la un cuvânt bun, într-o zi trece pragul bisericii şi o doamnă între două vârste cu o fată frumoasă ca un înger.
– Domnule Părinte, fata mea e văduvă de zece ani. Nu vrea să se mai căsătorească. O tot bat la cap, dar în zadar. Are acum treizeci de ani şi este păcat să nu se mărite. Fă-i o rugăciune de dezlegare. Cine ştie, poate a gândit ceva, poate a făcut vreun rău …
– Îmi vine greu să mă mărit, zice Florica, sfielnică şi cu privirea coborâtă. Soţul meu a fost ca un înger. Nu mai găsesc nicăieri în lume aşa bunătate şi frumuseţe. Cred că mă voi duce la mănăstire. Nu are rost să-mi mai stric inima.
– Să facem rugăciuni şi Dumnezeu va hotărî. El ştie ce ne este nouă mai de folos, i-am spus Floricăi. Vei citi douăzeci de Psaltiri şi vei avea semn de la Maica Domnului. Când a dorit să onoreze pomelnicul dat, i-am spus:
– Aveţi vreo văduvă bătrână, singură şi bolnavă în sat acolo la voi?
– Avem una, chiar lângă casa noastră, a fost răspunsul Floricăi.
– Atunci veţi îngriji pe văduva bătrână cu tot ce are nevoie, de acum înainte. A plecat cu mama ei spre casă.
După vreo jumătate de an, văd venind pe uliţă, spre casa parohială trei persoane: un bărbat şi două femei. Când se apropiau, recunosc pe cele două: mama şi fiica.
– Bună ziua, Domnule Părinte! Am venit să-ţi mulţumim. Iată ce Făt-Frumos i-au adus, Dumnezeu şi Maica Domnului, Floricăi mele. M-am bucurat aşa de mult. Au încercat să-mi dăruiască o traistă plină cu de toate.
– Vă rog duceţi traista aceasta la femeia bătrână şi banii daţi-i pentru nevoile ei.
– Mai avem o bătrână oarbă în capătul oraşului. O vom îngriji toată viaţa noastră, mă încredinţează Florica din Sighetul Maramureşului.
Spre apus de soare, priveam perechea binecuvântată de Dumnezeu. Iar cele două bătrâne s-au bucurat de grija celor doi Feţi-Frumoşi din lacrimă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
