Amintiri despre viaţa de seminarist ar mai fi o droaie. Înainte de a părăsi frumoasele depresiuni ale Neamţului, de care nu m-am săturat niciodată, voi aminti despre serile de meditaţie duhovnicească pe care le făceam, mai ales, cu profesorul şi directorul Ioan Ivan.
Fiind vară eram adunaţi, seara la rugăciune, afară în faţa Paraclisului, care împodobea marele Seminar Teologic, ctitorit de Mitropolitul Nicodim Munteanu al Moldovei şi Sucevei, iar iarna, înăuntrul Paraclisului unde încăpeam toţi. Uneori se făceau meditaţii şi în clase, separat.
Cuvântul eruditului profesor era fascinant. Ne copleşea cu modul de a ne prezenta câte o temă. Parcă tăia din granit cuvintele sale apăsate pe tonuri baritonale. Greu îmi vine să uit acele momente unice din viaţa noastră.
La sfârşit de an şcolar şi mai ales la terminarea celor cinci ani de învăţătură, se făcea o mare serbare. Absolvenţii anului cinci erau strânşi într-o clasă, pentru a ne lua rămas bun de la dirigintele nostru, care a fost în toţi anii de şcoală cu adevărat un Părinte sever, dar şi încărcat de bunătatea ce se arăta cu multă discreţie, aşa cum îi era şi viaţa care-i încerca puterile de a răbda suferinţe pe care noi nu le ştiam.
Dându-ne ultimele sfaturi de adevărat părinte, dintr-odată a început a plânge. Nu ne aşteptam. Ne-a impresionat atât de mult încât am început să plângem şi noi. Îl auzim:
– Iertaţi-mă! N-am putut să mă abţin. Îşi ştergea lacrimile cu batista şi încerca să se întărească. Spre finalul întâlnirii de adio, unul dintre colegi a spus câteva cuvinte, mulţumind purtării de grijă a directorului, profesorului şi dirigintelui pe timpul celor cinci ani de învăţătură şi bucurii şcolăreşti în Seminarul de prestigiu, de lângă Mănăstirea Neamţ.
Ne-am dus fiecare în drumurile noastre.
Chipul Părintelui IOAN IVAN ne-a rămas ca o icoană. El ne aminteşte de un sfânt părinte care şi-a trăit viaţa ca un sihastru, în studii şi scris cărturăresc, dăltuit întru veghe neadormită.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
