Cât am stat la Episcopia Romanului am cunoscut câteva personaje aparte. Ilie Murăraşu era secretar eparhial. Zvelt şi îngrijit îmbrăcat, isteţ ca un proverb, cum se spune, era mai apropiat de cei zvăpăiaţi.
Mă bucuram de o oarecare preţuire. Într-o seară îmi spune:
– Băi, Constantine, hai la o bere în parcul oraşului. Nu mai băusem bere niciodată. Când am auzit poftirea, m-am bucurat. Am pornit pe jos spre frumosul parc. Muzica era în toi, iar berea dispărea de pe masă în cântece şi jocuri de veselie. Spre miezul nopţii îi spun secretarului:
– Domnule Murăraşu, să mergem acasă că mi-i tare rău. Se învârte cerul cu mine. Am pornit la drum.
– Cad jos, domnule secretar, aoleu! Mor! Mor! Nu mai pot. Mă urcă în spinare şi mă aduce la Episcopie. Poarta la clopotniţă era încuiată. Am mers apoi la uşa de fier prin care se intra la garaje. Trece el întâi, apoi mă trage şi pe mine sus, ca să pot intra. Cu greu am ajuns la camera orânduită. Înainte de a ne despărţi, mi-a zis:
– Ai grijă, Constantine, să nu afle nimeni de isprava cu berea. N-am pomenit la nimeni până acum.
Părintele Epifanie, râvnitorul slujitor al Altarului ca ierodiacon era de o bunătate proverbială. Stăteam adesea de vorbă cu el pe malul lacului. Povestea cu mare bucurie şi eram fericit că întâlnisem un om cu inimă mare. Când am plecat la şcoală primeam prin poştă, adesea, câte 50 de lei. Erau bani pe atunci. Se scuza că nu are mai mult. I-am purtat o preţuire aparte, nu pentru bani, ci pentru bunătatea înnăscută. Acum este la fel. L-am revăzut la Mănăstirea Măgura din Târgu Ocna, unde a ctitorit o catedrală şi unde este duhovnic iscusit la monahiile, mult ostenitoare.
Ierodiaconul Benedict! Ce bucurie, răbdare şi uitare de sine! Când venea de la biserică, pe aleea dreaptă şi lungă de la Catedrală spre turnul clopotniţei, eu udam florile şi gardul viu de buxus cu furtunul de incendiu, având la capăt un ştuţ de aluminiu. Jetul de apă ajungea cam la douăzeci de metri. Când a prins a zâmbi, am îndreptat furtunul spre el şi l-am udat din creştet până-n tălpi. I-a zburat pălăria de pe cap. S-a oprit locului şi râdea de-a binelea.
– Udă-mă, Costică, dacă asta îţi place!
M-am ruşinat. Am lăsat furtunul şi am fugit în grădina cu lacuri. De atunci îi port o bună amintire şi-l pomenesc în rugăciuni.
Mă biruise cu răbdarea lui.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
