Câteodată, când rămâneam singuri la meditaţie şi profesorul de serviciu lipsea, iar pedagogul întârzia, noi mai făceam câte-o ispravă cât o zi de târg. Şeful de meditaţie, uneori, avea şi el temperatură şi se ducea să se lecuiască, iar noi rămâneam de capul nostru. Şi apoi să vezi!
Una dintre grijile colegilor de an şi a celorlalte clase era că o duceam rău la capitolul dans. Ori, să nu ştii a dansa era o ruşine şi o neputinţă. Unii încercau să danseze în clasă vals sau tango. Colegul Ferchiu Ioan se aşeza la catedră şi bătea tactul transformând-o în tobă sau contrabas. Cei mai ruşinoşi încercau să joace tango după tabla de scris cum făceam eu ca să-l învăţ pe Stănuleţ Constantin, băiat cuminte şi silitor la învăţătură.
Odată însă m-am gândit să pregătim clasa, adică să o transformăm în sală de dans. Am ridicat băncile pe lângă perete şi m-am apucat de lucru. Eu, fiind bun de picior, învăţasem de la tatăl meu toate dansurile şi horele din sat. Acum îmi arătam iscusinţa de la Cracăul Negru. Cei care ştiau romanţe cântau, iar noi ne legănam în paşi cadenţaţi păstrând ritmul dansului. Câteva ore de tango, vals, hore şi sârbe au făcut în clasă un nor de praf.
Dintr-odată, se deschide uşa şi apare directorul Ştefan Alexe. Toţi am rămas încremeniţi. Era în noiembrie şi focul duduia în sobă. Îl auzim strigând după obiceiul ştiut:
– Cine a făcut focul în sobă?
– Eu, am sărit ca ars, recunoscând isprava.
– De unde ai luat lemnele, măgarule? tună vocea directorului.
– Din magazie, mai zic eu cu o jumătate de gură.
– Cine ţi-a dat voie?
– Eu am luat singur voie că era frig, răcim şi ne îmbolnăvim.
– Da? De azi înainte, tu eşti directorul şcolii. Şi-n clipa următoare, un maldăr de chei au zburat pe lângă urechea mea. Noroc că m-am ferit într-o parte, că altfel aveam o droaie de „broaşte” pe cap. Directorul a ieşit izbind uşa de a căzut tencuiala de pe lângă toc.
Am luat cheile de pe jos şi bucuros am zis colegilor care rămăseseră nemişcaţi:
– Iată, de acum sunt directorul vostru. Vom avea lemne la timp pentru foc, apă caldă la baie, mâncare mai bună, învoiri mai dese şi dans din belşug. Când colegii au izbucnit în aplauze şi într-un râs zgomotos, uşa se deschide din nou. Directorul, fără să strige, a zis calm, arătând cu degetul către mine:
– Vino la cancelarie! Am ieşit din clasă cu cheile în mână şi am mers în urma directorului la câţiva metri. Mă gândeam că va urma o bătaie pe cinste sau o eliminare din seminar. Oricum eram pregătit pentru amândouă, fie ce-o fi. Mă invită să stau. El s-a aşezat la birou tacticos şi cu faţa veselă, cum nu se prea întâmpla. Îl aud calm şi hotărât:
– Să-mi spui, Constantine, cine te-a învăţat să iei lemne fără aprobarea mea?
– Nimeni, domnule director.
– Absolut nimeni? repetă puţin mai nervos directorul, care-şi ţinea calmul, după cum observam eu printre întrebări.
– Cine a pus la cale dansul din clasă în timpul meditaţiei?
– Eu, domnule director, răspund oarecum spăsit a părere de rău.
– Tot tu? Bine. De azi înainte nu mai ai învoire întreg anul şi te tunzi zero. Aceasta era cea mai mare pedeapsă. Eram bucuros, totuşi, că am scăpat doar cu atât. Când gândeam astfel, directorul se ridică de la birou, ia maşina de tuns şi-mi face din frunte spre centrul capului o dâră în chipul literei V. Deşi eram flăcău de acum, am început a plânge cu spor, în hohote. Îl aud, calm glăsuind:
– Constantine, nu plânge părul! El va creşte. Să plângi apucăturile de care trebuie să te tămăduieşti. N-am mai zis nimic. Am ieşit din cancelarie şi m-am dus la tuns. După o vreme, întâlnindu-mă prin curtea şcolii, exclamă:
– O, Constantine! dar ce băiat frumos eşti cu aşa tunsoare. Ironia m-a durut mai rău ca pedeapsa dată.
La ore, profesorul Ştefan Alexe era tot aşa de ferm. Nu glumea niciodată. Mă gândeam că ce-or fi având profesorii de la Seminar de le plouă în gât? aşa cum era expresia pentru cei posaci şi trişti mereu.
Lecţiile erau predate matematic ca timp şi cu multă bogăţie de cunoştinţe. Notarea era corectă, indiferent dacă făceai vreo boacănă. Cartea era carte, joaca era joacă, iar pedeapsa era pedeapsă. Nu confunda planurile niciodată. Pentru aceasta era iubit de elevi. Îl admiram – iată ce sentiment sănătos – şi pentru că era un muzician superb şi un dirijor înnăscut. Corul Seminarului de la Neamţ mergea strună. Când l-am auzit cum îi răspundea profesorului său de la Bucureşti, Orest Bucevschi, preşedinte de Comisie la examenul de Diplomă, admiraţia a crescut şi mai mult.
Îmi aduc aminte cu drag de Ştefan Alexe, eminentul dascăl, profesor de Seminar şi Facultate de Teologie, scriitor cu har şi preot sârguincios.
Păcat că a murit şi el!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
