Am mai amintit că în vacanţele de iarnă şi vară mai zăboveam în casa maicii Eufrosina de la Văratic, atât de primitoare şi cu un aer proaspăt, cum rar mi s-a dat să respir în vreo casă omenească.
Maica Eufrosina era de o mare hărnicie. Totul era numai curăţenie şi prospeţime. Rânduiala slujbelor de la biserică era mai mult decât o obligaţie oarecare. Totul plutea într-o ordine şi o mare sfinţenie. Mult mai târziu am înţeles ce înseamnă să fii mare tipicăreasă. Credeam că e ceva mai mult decât o stareţă de mănăstire. Tipicul este inima slujbei. E curată matematică. Nu este de glumă, mai ales atunci când trebuie să respecţi, în literă, Tipiconul Sfântului Sava şi mai ales să împaci aceasta cu sintagma, cum hotărăşte cel mai mare!
Când auzi: cum hotărăşte cel mai mare, e gata! Nu mai încap discuţii, chiar dacă tipicarii mai vorbesc încetişor ca să nu se audă năduful că nu s-a respectat tipicul, întocmai.
Când nu este timp prea lung pentru slujbe, se aplică iconomia în desfăşurarea rânduielilor bisericeşti. Maica Eufrosina nu voia să audă niciodată, cum vrea cel mai mare. Cea mai mare era dânsa! Să fi îndrăznit cineva să se abată de la tipic!
La gospodărie, era neîntrecută. Din puţin, făcea minuni! Ţesea covoare cu o mare măiestrie. Punea suflet ca şi la slujbă. Bucatele, săraca, le făcea numai într-o rugăciune şi voie bună. Eram aşa de bucuros că mă poftea la masă!
N-am să uit niciodată bucuria pe care o vedeam citindu-se pe faţă, când mâncam cu o poftă de lup. Îmi era foame şi pentru că eram în creştere. Te săturai repede că era totul făcut cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
De cele mai multe ori o ajutam pe maica Martiniana, mama duhovnicească a maicii Eufrosina. Depănam la gheme, torceam fir de mohair din cea mai pură lână. Nu trebuia să faci niciun nod, dar nici să subţiezi firul cumva. Trebuia aceeaşi grosime pe toată lungimea. După ce se răşchiau firele toarse strâns – adică răsucite bine – răschitoarele se legau cu o sfoară şi se coborau în fântână cu apă bună de băut. Acolo stăteau două săptămâni pentru a se obişnui firele întinse ca struna de vioară. Urma vopsitul cu coji de nucă şi de ceapă. Coaja de arin şi calaicanul definitivau culoarea.
După ce se usca urzitura, se depăna în gheme, firul fiind bine întins. Din aceste fire se ţesea cel mai frumos şi durabil mohair – stofă ţesută în patru iţe – care lăsa în urmă mult lăudata stofă de Flandra.
Când venea Vinerea Mare, pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, era o mare emoţie. Ceea ce mă fermeca era corala Mănăstirii Văratic. Cântau peste o sută de măicuţe în cafasul catedralei monahale.
N-am mai auzit nici până atunci, dar nici până acum, un cor pe şase voci, de femei. Şi acum sunt emoţionat când scriu! La Prohodul Domnului aşa cântau de frumos şi cu adâncă pioşenie încât credeam că Dumnezeu a trimis o ceată de îngeri în biserica Mănăstirii Văratic. Cred că aşa a şi fost!
Era fascinant!
Ceea ce m-a trezit, totuşi, din frumuseţea fără seamăn a glasului coralei monahale a fost pedala de bas-bariton, care vibra văzduhul.
– Ce bărbat, oare, s-a amestecat printre călugăriţe în corul din cafas? m-am întrebat eu plin de copilăroasă curiozitate.
Gândul, dar şi sunetele în notă joasă, îmi dădeau brânci să merg în cafas şi să văd minunea. Uşurel, urc scăriţa ce ducea la cor. Dirijoarea, Antonia Borş, era numai ochi şi mai ales urechi. Vedeam pentru prima oară o dirijoare călugăriţă şi un puhoi de măicuţe cântând din răsputeri.
Mă strecor, aplecat ca să nu fiu văzut şi, ajungând lângă maica bas-bariton, am rămas uimit. Scotea sunete melodioase. I se umfla guşa ca la acordeon. Nu-mi venea a crede. Când să mă întorc spre plecare, nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic. Bocănitura a speriat dirijoarea. Corala a amuţit! În biserică au răsunat câteva palme, pe care le-am primit peste cap şi doar în câteva secunde, cântul funebru se ridica spre Cer în nori de tămâie bine mirositoare.
Am ascultat Prohodul lipit de zidul bisericii.
Însuşi Iisus asculta minunea de cântare!
Îmi pare rău că n-aţi fost cu mine!
I-am purtat o mare preţuire maicii Antonia Borş. Îşi crescuse din vreme o bună urmaşă, pe Onufria Nechifor, care la rândul ei, nelăsându-se mai prejos, a lăsat pe maica Elefteria Balcoş, care se străduia să cânte pe psaltichie mai mult.
Cum îmi era obiceiul din Munţii Neamţului, nelăsând nici un loc necercetat cu de-amănuntul, plecam de la casa maicii Eufrosina să văd livezi, muzeul, clopotniţa care avea un ceas uriaş, arătând orele şi bătând clopotul mai ales la ora douăsprezece.
La Biserica Sfântul Ioan, în cimitirul împrejmuitor până sub straşină, privirea mi-a fost atrasă de o cruce suplă. Mă apropii… Citesc versurile săpate în marmură, scrise de Veronica Micle. Fotografia ei, cu părul bogat ca florile de cireş din luna mai, era aşezată ca şi acum, în priveghere aşteptând izbăvirea:
Şi pulbere, ţărână din
tine se alege
Căci asta e-a lumii
Nestrămutată lege
Nimicul te aduce
Nimicul te reia
Nimic din tine-n urmă
Nu va mai rămânea
Veronica Micle
4 august 1889
Maica Fevronia Sârbu, în casa căreia a murit Veronica Micle, mărturisea adesea vizitatorilor care treceau pragul Mănăstirii Văratic: „Veronica, în durerea ei a băut toată sticluţa cu medicamente. A început să verse sânge. Sânge mult… S-a chinuit o zi. Cu zece ani mai înainte, în ziua de 4 august 1870 murise Ştefan Micle. În noaptea zilei de 4 august 1889, în a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu, moare Veronica Micle”, cum notează Augustin Z.N. Pop.
După ce am memorat cele două strofe de pe cruce, ca să le ţin minte şi să mă arăt, uneori, că am memorie poetică şi să mă trufesc puţin, am pornit la vale spre Vatra Mănăstirii Văratic.
M-am bucurat să văd turnul clopotniţă şi chiliile văruite în albul imaculat ce străluceau în razele soarelui. Statuia Saftei Brâncoveanu, scăldată în lumină, ctitorul Mănăstirii Văratic, dar şi aceea care a brodat veşmintele Sfântului Calinic de la Cernica, parcă te poftea să-ţi îndrepţi paşii spre Casa Domnului.
Cele câteva sute de călugăriţe erau conduse în duh de pace şi rugăciune de Pelaghia Amilcar, stareţa din neam boieresc, econoama Gligheria Mănăstireanu, având asociată în administraţie pe egumena Nazaria Niţă, care peste vremi avea să-i urmeze în ascultarea monahală de superioară a mănăstirii.
Mai spre marginea satului monahal, o casă bătrânească găzduia, uneori, pe Mihai Eminescu. Spunea adesea maica Evghenia Ermoghen că însinguratul Eminescu, de cele mai multe ori, cutreiera potecile munţilor cu brazi şi poieni însorite. Dormea în grajdul cu fân. Scria pe o măsuţă săracă din scândură, la lumânarea din ceară de albine, uitând să mănânce ziulica-ntreagă. După masă se întindea pe o băncuţă să se odihnească, fluierând şi imitând cântecul păsărilor.
Sătul de umblat pe uliţele satului monahal, mă întorceam în vatra casei maicii Eufrosina. Pe o piatră mare din curte, mă aşezam ca să-mi odihnesc picioarele şi să-mi limpezesc gândurile.
Sufletul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle se aşterneau în veghere de vecernii, aşteptând ispăşirea de la Dumnezeu!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
