(DIALOGURI CATEHETICE)
„Thales a spus că nu este nici o deosebire între viață și moarte.
— Atunci, a zis cineva, de ce nu mori?
— Pentru că nu e nici o diferență, a răspuns el.” (Diogenes Laertios)
La prima vedere, pare o „glumă filosofică”. Dar în spatele acestei conversaţii se ascunde o întrebare adâncă: ce este viața, ce este moartea? Pentru noi, creștinii ortodocși, răspunsul vine limpede din viața lui Hristos. Moartea nu este un capăt de drum, ci o trecere. O adormire. Un timp de „refacere” în așteptarea Învierii. Trupul omului este asemenea bobului de grâu care, odată semănat în pământ, moare pentru a aduce rod. Așa cum bobul se preface și răsare ca spic plin, tot astfel și trupul, așezat în mormânt, nu piere, ci așteaptă prefacerea și învierea într-un trup duhovnicesc de slavă. Această nădejde este întărită și de vedenia profetului Iezechiil, care vede cum oasele uscate prind carne, se acoperă cu piele și primesc din nou duh de viață (Iezechiel 37). La glasul Arhanghelului și la trâmbița cea de apoi va învia un trup nou, nestricăcios, un spic de slavă după chipul lui Hristos Cel înviat. „Așa este și învierea morților: se seamănă în stricăciune, înviază în nestricăciune; Se seamănă în necinste, înviază în slavă; Se seamănă în slăbiciune, înviază în putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44)
Dacă trupul are nevoie de somn pentru a-și recăpăta puterea, sufletul se odihnește în așteptarea Zilei Domnului. Hristos Însuși a numit moartea „adormire” (Ioan 11, 11) și ne-a învățat că „cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
La Sfânta Liturghie, încă de la început, la Proscomidie, preotul scoate părticele din prescură numite miride pentru cei vii și cei adormiți, pe care le așază pe Sfântul Disc, lângă Agneț, Care Îl reprezintă pe Hristos. Aceasta arată că toți sunt aduși înaintea Domnului, în comuniune cu El. Mai târziu, în timpul rugăciunilor din cadrul Jertfei, preotul se roagă în taină: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi.” Asta înseamnă că, prin Hristos și prin rugăciunea Bisericii, chiar și cei care nu mai sunt printre noi pot primi ajutor. În cartea Apocalipsei se spune despre cei care vin „din strâmtorarea cea mare” că și-au spălat hainele „în sângele Mielului”. Este o imagine puternică, ce arată că doar harul lui Hristos curățește sufletul, nu prin meritul nostru, ci prin iubirea Lui jertfitoare. Așadar, la fiecare Liturghie, întreaga Biserică este adunată în jurul lui Hristos: cei prezenți în biserică, cei adormiți, sfinții și îngerii. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu L-a pus pe Hristos mai presus de toate, Cap al Bisericii, care este Trupul Lui” (Efeseni 1, 22-23).
Ce rost are acest respect pentru un trup care nu mai are viață?
Pentru că trupul creștinului nu este un obiect, ci templul Duhului Sfânt (I Corinteni 6,19). Nu îl aruncăm, nu îl ignorăm, nu îl tratăm ca pe un ambalaj gol. Îl așezăm cu grijă în pământ, pentru că a fost purtător de har, s-a împărtășit, s-a rugat, a îmbrățișat, a plâns, a slujit. Trupul celui adormit este spălat cu apă curată, gest care amintește atât de apa Botezului, prin care cel trecut la Domnul a devenit mădular al Bisericii, cât și de obiceiul vechilor creștini de a îngriji cu evlavie trupurile celor morți. Despre acest obicei mărturisește și Sfânta Scriptură, în cazul Sfintei Tavita (Tabita), unde se spune: „Iar când a murit, au spălat-o și au pus-o într-o cameră de sus” (Faptele Apostolilor 9, 37).
Pe pieptul celui adormit se așază, cu evlavie, icoana Învierii Domnului, ca semn al credinței în viața veșnică, însă nu este potrivit să se pună bani nici pe icoană, nici pe trup. Cei care doresc să sprijine familia îndoliată o pot face discret, fără gesturi ostentative. Nu aduce niciun folos sufletului ca în hainele celui răposat să fie puse bani, ace, piepteni, ceasuri sau alte lucruri lumești. Nici împodobirea exagerată cu farduri sau machiaj nu este potrivită. Dacă cineva dorește să ofere ceva cu adevărat de folos pentru sufletul celui plecat, să o facă prin milostenie. Nu se leagă bani de degetul celui adormit, pentru că acest obicei nu are temei în învățătura Bisericii. La îmbrăcarea trupului, bărbatului i se lasă capul descoperit și i se pune orarul pe frunte, iar femeii i se acoperă capul cu maramă, în semn de cuviință și smerenie.
Din cele mai vechi timpuri, omul a simțit că moartea nu este un sfârșit definitiv. Cu mult înainte ca grecii să vorbească despre nemurirea sufletului sau ca Antigona să-și riște viața pentru a-și înmormânta fratele, ființa omenească a purtat în inimă convingerea că cel care pleacă din lumea aceasta trebuie cinstit, că trecerea nu este o dispariție, ci o călătorie. Istoricul Herodot mărturisește că și strămoșii noștri, geto-dacii, se socoteau nemuritori. Credința lor era că omul nu moare cu adevărat, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii o identificau cu Gebeleizis. Chiar dacă această credință era exprimată în forme proprii epocii și culturii lor, ea arată o intuiție firească a sufletului omenesc: aceea că viața nu se sfârșește în mormânt, ci se continuă dincolo, într-o altă existență.
Domnul Iisus ne atrage atenția asupra uneia dintre cele mai grave rătăciri: respingerea lucrării lui Dumnezeu în viața noastră. El spune: „Oricui va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Cu alte cuvinte, Dumnezeu este milostiv și iartă greșelile făcute din slăbiciune sau neștiință. Dar atunci când cineva respinge cu încăpățânare adevărul, refuză harul Duhului Sfânt, închizându-și inima față de lucrarea Lui, nu mai lasă loc iertării, nu pentru că Dumnezeu nu ar putea ierta, ci pentru că omul nu mai vrea să primească iertarea. Totuși, faptul că Hristos vorbește despre „veacul acesta” și „cel ce va să fie” ne lasă să înțelegem că pentru unele păcate există iertare chiar și după moarte. Tocmai de aceea, Biserica se roagă pentru cei adormiți, cu nădejde în iubirea și dreptatea lui Dumnezeu, care lucrează tainic până la Judecata de Apoi. Judecata particulară, care are loc imediat după moarte, privește doar sufletul. Este o rânduială provizorie. La Judecata de pe urmă însă, sufletul și trupul vor fi judecate împreună, pentru că omul este o singură persoană, întreagă. Până atunci, cei adormiți nu sunt rupți de Hristos, ci rămân în comuniune cu El, dacă au fost botezați, mirunși și împărtășiți cu Sfintele Taine. Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Dacă trăim, trăim Domnului, și dacă murim, murim Domnului. Deci, și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Iar în alt loc ne îndeamnă: „Să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei 2, 1), arătând că dragostea creștină și rugăciunea nu se opresc la mormânt. Când ne rugăm pentru cei adormiți, nu suntem singuri. Rugăciunea noastră se unește cu cea a Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Profeților, a Mucenicilor și a tuturor sfinților care slujesc înaintea tronului lui Dumnezeu și al Mielului.
A înmormânta cu evlavie, a aprinde o lumânare, a rosti un „Dumnezeu să-l ierte” sunt gesturi care exprimă credința în veșnicie. Omul nu este doar „homo sapiens”, ci și „homo religiosus”, ființă creată pentru comuniune, pentru rugăciune, pentru Dumnezeu. Pe crucile din cimitire nu scriem „sfârșit”, ci „Așteaptă învierea morților” sau „Aici odihnește în Domnul”. Acestea sunt mărturisiri de credință, nu formule goale. În Vechiul Testament, regele David plânge și postește pentru Saul și Ionatan (II Regi 1, 12), arătând că durerea pentru cei adormiți se unește cu postul, iar postul adevărat se împletește cu rugăciunea, devenind mijlocire înaintea lui Dumnezeu. Pentru noi, a pomeni pe cineva adormit înseamnă a-i dărui iubire dincolo de moarte. În Evanghelii, Maica Domnului nu este amintită în dimineața Învierii, alături de femeile mironosițe, pentru că ea nu s-a îndepărtat de la mormântul Fiului ei. A rămas în rugăciune, cu nădejde în Înviere. Mărturia ei, ca mamă îndurerată, ar fi fost prea subiectivă pentru a fi primită de ceilalți ca dovadă a Învierii. Maica Domnului rămâne însă icoana credinței statornice și a nădejdii care nu pleacă de lângă Hristos.
Cea mai înaltă formă de priveghere în rugăciune pentru cei adormiți rămâne pomenirea lor în slujbele Bisericii:„Pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii…” Nu doar o pomenire sentimentală, ci o unire reală cu Hristos cel Înviat. A face milostenie în numele unui adormit e o altă formă de rugăciune. Când ajuți un om sărac sau faci un bine pomenind pe cineva drag, este ca și cum i-ai aprinde o nădejde în suflet. Scriptura ne spune: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul.” (Psalm 40, 1). În cartea Tobit (4, 17) și în profeția lui Ieremia (16, 7) se arată că vechii evrei aveau obiceiul de a face ospețe funerare și pomeni cu pâine și vin la morminte, ca semn de cinstire a celor adormiți și de rugăciune pentru odihna lor. În cursul anului bisericesc, există două, trei sâmbete principale în care sunt pomeniţi toţi cei adormiţi. Cea dintâi este sâmbăta dinaintea praznicului Pogorârii Sfântului Duh, cunoscută în tradiția populară ca Moșii de vară. În această zi, Biserica face pomenirea generală a celor adormiți și se roagă ca sufletele lor să se împărtășească de darurile Duhului Sfânt, a Cărui pogorâre este prăznuită în ziua următoare. Cea de-a doua este sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, cunoscută ca Moșii de iarnă. Atunci, Biserica înalță rugăciuni pentru sufletele celor adormiți, cerând milă și iertare de la Dreptul Judecător, cu nădejdea ca ei să fie așezați întru desfătarea cea făgăduită celor drepți.
Parastasele se săvârșesc, în general, sâmbăta, deoarece este ziua în care Domnul Iisus Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Său S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze pe cei adormiți din veac (cf. I Petru 3, 18-19; 4, 6).
În tradiția ortodoxă, sâmbăta și duminica sunt unite printr-un sens adânc: sâmbăta este ziua adormirii în Domnul, iar duminica este ziua Învierii prin Domnul, a biruinței asupra morții veșnice. Legănarea colivei în timpul cântării „Veșnica pomenire” amintește de cutremurul care a însoțit moartea și Învierea Mântuitorului și exprimă, printr-un gest simplu, legătura vie dintre cer și pământ, dintre cei vii și cei adormiți, în Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la cer.
Grija pentru morminte nu e doar o chestiune de estetică. Este o formă de evlavie. Din păcate, în multe locuri vedem candele cu chipul Maicii Domnului sau al sfinților care, după ce se consumă, ajung la coșul de gunoi. E o lipsă de conștiință duhovnicească. Ceea ce este sfânt nu poate fi folosit ca decor de unică folosință. De aceea, este mai potrivit să folosim lumânări și candele simple, curate, fără icoane, pentru a nu ajunge să profanăm fără voie sfințenia. Tot în cimitire întâlnim deseori monumente ostentative, ciment în exces, coroane vechi și dezordine. În loc să fie loc de rugăciune, liniște și contemplație, multe morminte exprimă o goană după aparență. „Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor” (Psalm 48, 10). Asta înseamnă că nimeni nu scapă de moarte, dar nu toți o primesc cu sens. Suntem administratori, nu proprietari. Iov spune limpede: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce…” (Iov 1,21). Tot ce agonisim material rămâne aici.
Hristos a zdrobit puterea morții și l-a surpat pe diavol prin moartea Sa pe Cruce, așa cum spune Scriptura: „prin moarte, pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, să-l nimicească” (Evrei 2, 14). El a transformat moartea dintr-o capcană înspăimântătoare într-o poartă spre viața veșnică. De aceea, nu trebuie să ne temem de moarte, ci de o viață trăită fără Hristos, căci aceasta este adevărata moarte, moartea sufletului. Iar atunci când spunem „Hristos a înviat!”, nu rostim doar un salut de Paști, ci mărturisim un adevăr care dă sens întregii noastre existențe.
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să nu se bucure doar că duhurile li se supun, ci mai ales că numele lor sunt scrise în ceruri (cf. Luca 10, 20), adică sunt cunoscute și pomenite în Împărăția lui Dumnezeu, în Cartea Vieții. În pilda cu bogatul și săracul Lazăr, Hristos rostește numele lui Lazăr, cel smerit și răbdător, dar nu și pe al bogatului nemilostiv, arătând astfel că răbdarea și credința sinceră sunt cele care dau numelui omului valoare în fața lui Dumnezeu.
Expresia „a trecut în neființă”, deși des întâlnită în limbajul cotidian, este greșită din perspectivă ortodoxă, deoarece contrazice învățătura Bisericii despre nemurirea sufletului. Omul, creat de Dumnezeu cu suflet viu, rațional și nemuritor, nu se stinge în neființă la moarte, ci trece la o altă formă de existență, în care sufletul trăiește conștient în așteptarea Învierii de obște. De aceea, Biserica nu spune că cineva a „dispărut” sau s-a „stins”, ci folosește expresia „a trecut la cele veșnice”, care exprimă atât realitatea despărțirii trupești prin moarte, cât și nădejdea puternică în viața cea veșnică.
✒️ Protos. Prof. Psih. Vintilă Rafael Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI
