Pe spinarea acestui Pământ găseşti tot felul de surprize. Cum să califici pe cei care se cred, spre exemplu, demiurgi? Dar pe cei care vorbesc şi se uită „de sus” la Dumnezeu, cum spune cu mâhnire chiar şi Cioran?
Nu este o mare ispravă să-ti ”viermuiască” gândurile mereu, fără să-ţi pui ordine în cele ale minţii şi simţirii. A susține absurdul cu obstinație este o stare dureroasă pentru sine şi cei din jur. Dar când mai faci şi „literatură” filosofică pe tema aceasta?
Prin spațiul argeșean și vâlcean se găsesc biserici a căror catapetesmă este din zid. Icoanele Împărătești ale lui Iisus și ale Maicii Domnului sunt așezate exact la înălțimea staturii omului. Această stare de lucru m-a surprins de la început. Acum m-am obișnuit: parcă vorbești și ești cu Dumnezeu egal!
Lecturile lui Cioran au fost multe şi diverse. Trebuie să fii un împătimit al cititului ca să-ţi poţi aduna o avere întru ale culturii. Nu poţi să ajungi la o plinătate oarecare cărturărească dacă nu citești continuu și selectiv.
Deseori, din păcate, ne credem „buricul” târgului. Dacă ne gândim bine, şi asta este o nerozie incalificabilă.
A fi mereu, sau chiar din când în când, contradictoriu cu sine, mai ales, sau şi cu cei deopotrivă cu noi, este, de bună seamă, o stare care consumă fără odihnă puterile noastre sufleteşti, dar şi trupeşti. Ispita te sileşte să accepţi un joc de-ascunselea.
Dacă opera lui Cioran se citeşte şi printre rânduri mai poţi înţelege, desigur, că a făcut amare experienţe. Alexis Carrel ne-a dovedit prin cartea sa: Omul – fiinţă necunoscută, marea taină ce cuprinde superba zidire, pe care noi o definim ca o capodoperă ieşită din gândirea şi mâna lui Dumnezeu.
Oricum, Emil Cioran rămâne un filosof ”decadent”. Chiar dacă a citit cu osârdie pe Nietzsche, uneori, fără să recunoască, care se definea că ar fi, nici mai mult nici mai puţin, o „dinamită”, Cioran s-ar fi definit, chiar pe el însuși un fel de uşier în anticamera Paradisului, ”spionând” pe Însuşi Dumnezeu, după cum chiar el o spune.
Dintru începuturi, fiii acestui pământ au încercat în decursul timpului, încearcă mereu și nu se vor odihni nici în timpurile ce vin, să se ostenească spre drumul care duce la desăvârșire.
În viaţa citadină pariziană, Cioran o dă şi pe un fel de sihăstrie intelectuală. Se lupta din răsputeri ca din ceea ce scria el să rămână ceva pentru posteritate. Şi nădăjduia că numai ce rodeşte în singurătate poate dura în posteritate.
Spuneau filosofii mai vechi de zile, că omul ar fi măsura tuturor lucrurilor. Fiecare dintre noi, dacă zăbovim asupră-ne, fără cruţare, vom vedea ce măsură avem în gândire, simţire, lucrare, credinţă, speranţă şi iubire.
Oricât am iubi lumea, cu toate avatarurile ei, într-o zi tot ajungem la saturaţie. Cu trecerea anilor, bucuriile noastre, de zi cu zi, se stilizează şi vrem să ne eliberăm, nu numai de noi, ci şi de cei din jurul nostru, mai ales.
Anul acesta se împlinesc 172 de ani de când Domnul Dumnezeu a gândit și a binecuvântat, mai ales, ca să se întrupeze și să se nască genialul scriitor și poet Mihai Eminescu.
Când cineva excelează în iubire de sine, peste măsura admisă de bună cuviinţa nesmintită, s-ar numi egolatrie, adică autocinstire cu tot preţul. Când credem că noi am fi buricul pământului şi o clamăm fără a avea un pic de sfială, s-ar numi egocentrism, adică eu în mijlocul lucrurilor unde, de bună seamă, nu mai încape nimeni.
Dintru începuturi – care ar fi ele? – omul este fiinţa care pune întrebări Ziditorului, Care a gândit şi a întins frumuseţile lumii dincolo de priceperea noastră, rămânând totul doar în gândirea lui Dumnezeu.
Pagina 66 din 104