Atunci când te uiţi pe tine însuţi şi chiar și pe cei din jurul tău, rămânând oarecum, singuratec, începi din neputință, cu îndrăzneală, totuși, să Îi pui „întrebări” lui Dumnezeu. Nu doar Cioran îşi îndrepta glasul gândurilor către Dumnezeu. Este mare numărul întrebărilor, de-a lungul veacurilor.
Cea mai mare nenorocire pentru om este uscăciunea sufletească, aşa cum este scleroza în plăci. Nimic nu se arată mai urât şi mai desfigurat pe lume. Hidoşenia omului cu sufletul uscat este mai nenorocită decât a fi întins pe catafalc.
Recitesc acum în preajma împlinirii a 146 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Omul este înzestrat cu puteri miraculoase pe care niciodată nu le va putea descoperi. Este prea mult preocupat de alţii şi alte probleme, căutând sprijin în dezolare până la ameţeala care ne cuprinde inima şi sufletul şi întreaga arie a vieţii.
Când ne străduim să depăşim condiţia noastră de creatură binecuvântată a lui Dumnezeu, atunci putem să ne gândim că ne apropiem de sfinţenie. Iar pentru a ne menţine în această ipostază, trebuie să murim în fiecare zi, lepădând viețuirea noastră, întru păcate multe.
Cine ştie cât de greu este să nu ai lumina ochilor pe dinafară? Doar cei care nu văd! Când intrăm în cămara cea dinlăuntru a sufletului şi totul este învăluit în întuneric, ne ducem cu gândul la schimbarea la faţă a inimii. Această chirurgie fără asemănare înseamnă o absolută lepădare de sine sub toate ipostazele.
În Silogismele amărăciunii, Cioran face o confesiune care ne pune, nu numai pe gânduri. Ca atunci când ai făcut mai multe pozne şi te mustră copios conştiinţa, încerci să mai dregi busuiocul.
În Vechiul Testament citim adesea, că „Dumnezeu este gelos pe oameni” mai ales atunci când oamenii se îndepărtează de Legea Lui şi alunecă spre blestemăţii. Este anevoios a înţelege această stare care trece peste graniţele obişnuite, mai ales că şi omul poate fi „gelos pe Dumnezeu”.
Emil Cioran, atunci când privea din zarea lumii, vedea pe Dumnezeu prea îndepărtat de sine. Şi atunci avea gândul de a evada din Dumnezeul, în care era cuprins, de altfel.
Realismul dureros, care bântuia neodihnit pe Cioran, l-a făcut să afirme, că: „omul suferă de o primăvară a întunericului” şi „când vrei să te întorci în Dumnezeu, îngheaţă lumina dintre tine şi El.”
Cred că starea „normală” a lui Cioran era instabilitatea spirituală şi duplicitatea, sau mai degrabă, lipsa de onestitate cu sine.
Cred că nimeni de pe faţa pământului n-a îndrăznit atât de mult în faţa lui Dumnezeu, ca Cioran. Voltaire a fost un mic copil. Nietzsche poate fi un bunic neputincios al lui Cioran şi am putea înşirui aici şi alte nume de răsunet din istoria omenirii, paralizată de puzderia de idei înrobitoare.
Cioran a devenit un „specialist” în nesomn. Nimeni nu ştie cu adevărat iadul de insomnie în care el a trăit ani de-a rândul. A fost un chinuit.
Când doreşti să „califici” personalitatea unui om va trebui să „umbli” la gândirea lui, dacă nu cumva şi-a lăsat în scris „amprentele” sale inconfundabile.
Atunci când Cioran scria despre Dumnezeu, că s-ar cam plictisi, nu înţelegea absolut nimic despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui. Cred că acest Cioran, chinuit de toate fantomele, a adunat în scrisul lui tremurând, cele mai mari hule îndreptate către Dumnezeu.
Pagina 64 din 104