Din fericire, Biserica Ortodoxă Română a avut un mare noroc, adică, o adevărată binecuvântare de a fi fost păstorită de Patriarhi geniali: Miron, Nicodim, Justinian, Iustin, Teoctist, și acum de al șaselea Patriarh, în persoana Preafericitului Părinte Daniel.
Cioran, ca şi alţi hulitori din toate vremile, au hulit zidirea şi pe Ziditorul ei, Dumnezeu cel Atotputernic. Spunem noi aşa, pentru că Dumnezeu, Ceea ce Este El în Sine, doar El ştie. Pentru noi rămâne pururea: Cel ce Este, aşa cum o ştim de la El, de altfel.
Cu greu ar putea măsura cineva dintre pământeni, zbuciumul și nemângâierile, care ne cuprind în această viață.
Oricât am încerca, nu vom putea fugi de om şi problematica existenţială, care fără voia noastră apare mai stăruitoare şi irezolvabilă.
Trufia noastră, uneori, întrece orice măsură, devenind insuportabilă celor din jur și chiar nouă înșine, de această acritură mai rea ca lepra. Unii nu sesizează cota de periculozitate, fiind deja prizonierii propriei lor neputințe de caracter și comportament.
Poate, ca fiecare dintre noi, Cioran şi-a pus problema păcatului, dorind să-i afle rădăcinile.
Să fii mustrat în gândire, simțire și cuvânt, această întreită stare de cumsecădenie și cumințenie adâncă este o mare bucurie a inimii.
După cum se vede, Cioran a avut întinse cunoştinţe şi în lumea misterioasă a Kabalei (interpretare ebraică ezoterică şi simbolică a Vechiului Testament).
Cioran se plângea adesea că nu l-a întâlnit niciodată pe Dumnezeu, în inima sa. Și ca să facă în ciudă contemporanilor săi, stăruia să spună, că dacă l-ar fi aflat pe Dumnezeu, tot n-ar putea suporta să urmeze pe cei credincioși.
Un proverb românesc spune că: „omul cât trăiește învață şi tot neînvățat moare.” Neîndoielnic, noi învățăm mereu, fie din pățaniile celor din jurul nostru, când suntem înțelepți, fie din pățaniile personale, când nu învățăm din cele din jurul nostru.
A nu îngădui ca veninoasele laude să-ți otrăvească firea, este folositor să-ți astupi urechile. Adică să ni le astupăm, ca să vorbim despre noi. Marea neputință ne cuprinde atunci când dorim să fim lăudați.
Mai presus de fiecare, există Cineva, mai mare decât noi. Chiar dacă uneori ne obosim sau ne plictisim a recunoaşte aceasta. Lucrurile mai presus de noi rămân în matca lor absolută. Nu putem face nimic atunci când nu acceptăm datul absolut.
Dacă vom căuta mai atent prin ungherele fiinţei noastre şi chiar mai des, am afla răspuns şi am înţelege definiţia infernului.
Noi nu putem scăpa – din păcate - de un anumit „personaj” care se ţine de noi ca umbra sau ca scaiul de oaie. Misteriosul personaj este „eul” nostru împodobit de conştiinţă.
Când firea noastră este cuprinsă de ură, la temelie se află revolta. Această stare, de revoltă, se îndreaptă, poate fără să ne dăm seama, împotriva Creaţiei.
Pagina 63 din 104