Regina Maria (1914-1927) a spus printre altele că: ”În vreme de necaz am învățat să mă rog.” Acest citat l-am văzut scris prin anul 1964 pe tăblia unei străni în paraclisul din cetatea mănăstirii, din Secul Neamțului.
Mi se pare mie că Cioran a pendulat mereu între cer și genune. Câți dintre noi nu ne recunoaștem în astfel de ipostaze? Unora le este greu să recunoască aceste stări de zbucium, care, uneori, se țin de noi ca umbra în plină amiază.
Printre altele, Cioran ne-a povestit și despre aroganța rugăciunii. El gândea, poate, cum n-a gândit nimeni. Și aș putea spune, că mai mult decât gândirea pe care a avut-o, a îndrăznit, nepermis de mult, așternând și pe hârtie ceea ce s-a frământat în creierul lui, plin de uriașe contradicții.
După mai multă vreme de rătăcire, din când în când, îți mai revii în firea ta așezată. Și Cioran, dând de astfel de stări, cam rare, de atlfel, scria în Caietele sale: ”Câteodată, parcă îți pare rău de a nu te teme în niciun fel de Dumnezeu” iar când îl apuca o ”frică fecundă de absolut”, se gândea: ”Ce plăcere să fii turtit de Dumnezeu”.
După cum se știe, Sfântul Serafim de Sarov, contemporan cu Sfântul Calinic, Grigore Dascălul și Nicodim Aghioritul, pentru a nu aminti decât pe cei mai importanți sfinți – dacă putem spune așa – din prima parte a veacului al XIX-lea, din Ucraina, România și Grecia, au fost cunoscuți din experiența și scrisul lor.
„Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ție! Fii tare și cu inimă” (Daniel 10, 19)
Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine.
Să învățăm Arta Iubirii!
Uneori ești îndrituit să recunoști că Cioran a avut o mare cuprindere în scrisul, dar mai ales în cititul său. El a avut mai mult decât o bucurie a cititului. Cred că, a spune că a avut bucuria devoratului întru ale citirii, te apropii, cât de cât de adevăr.
Nu ascund mărturisirea de inimă că, în viața asta atât de miraculoasă, totul este plin de văzduhuri în care se văd minuni la fiecare pas. Am înțeles mai bine ceea ce a dorit Domnul Dumnezeu să ne spună: „Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile (I Cronici 28, 9) ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (II Cronici 16, 9).
Fără doar și poate, Cioran a citit imens. Sigur, doar asta a făcut. Din preaplinul cititului, prin sita rațiunii sale, s-au cernut neguri și luminițe. El își punea întrebarea: de ce sfinții scriu așa frumos?
Starea noastră de peregrini pe fața acestui pământ este anevoioasă și complicată, plină de primejdii și de capcane de tot felul. De obicei, noi oamenii ne scăldăm în tot felul de păcătoșenii, fără să ne mai dăm seama că greșim, păcatele devenind în conștiința noastră adormită, ca posibile virtuți.
Este greu să culegi flori printre spinii semănați de Cioran pe potecile care duc fără întoarcere.
Învierea este readucerea la viață a celui care a murit cu adevărat. Se știe că au fost și sunt, ba, vor mai fi și pe mai departe morți părute, leșinuri pe timp mai îndelungat și provocări prin metode mecanice a unei morți temporare.
Îndrăznesc să spun că Cioran este uneori ”model” de incertitudine și hulă împotriva lui Dumnezeu. Așa s-ar vedea la citirea cărților sale. Cine citește însă cartea ”Lacrimi și sfinți” va găsi și mărgăritare ca acestea: ”Fără Dumnezeu totul este noapte, iar cu El lumina nu mai este folositoare!”
Pagina 58 din 104