Citind pe sărite, vei avea surpriza, până la urmă, să zici, că Cioran ar fi chiar de lepădat, adică să fie ”vărsat din gura lui Dumnezeu” (Apocalipsă 3, 16), nefiind nici rece nici fierbinte.
Pentru a crede cu adevărat în Dumnezeu este de trebuință să fii un om deplin sănătos și cu o cuprindere, supra de măsură. Orice îndoială se arată ca urgia vânturilor care gâtuie slăbănogul nostru dor de a înțelege și a cuprinde cu inima, Necuprinsul, pe Dumnezeul Iubirii.
Dacă am califica veacul în care trăim și i-am acorda un atribut mai acătării, adică pe măsura celor ce cuprinde, am zice că numirea i-ar fi nestatornicia.
Voi afirma că Cioran era ”obsedat” de Dumnezeu. Chinuit peste măsură de incertitudini, a căzut în ”golănia” exprimării: de acolo și ”blestemul” insomniei.
După cum am văzut, fiecare dintre noi, ne naștem atunci când hotărăște Dumnezeu. Neamul în care ne naștem și țara, ca loc de viețuire, nu le alegem noi și nici nu suntem încrezători că am fi putut mai bine hotărî și alege ca Ziditorul nostru, Dumnezeu.
Prin zările acestei lumi, viața noastră s-ar părea că este ca o piruetă sau Roza Vânturilor. Cioran credea că: ”Odată tot se va prăbuși șandramaua acestei lumi.” Expresia lui Cioran este plină de umor negru, ca pana corbului.
Această pendulare, între a exista și a nu exista, a preocupat minților filosofilor din răsăritul până în amurgul veacurilor. Că n-au rezolvat mai nimic, se vede cât de colo.
În preocupările sale cărturărești, Cioran făcea deseori și câte un popas asupra Căderii primilor oameni. Gândurile i se izbeau de neputința de a înțelege câte ceva din cea dintâi Cădere.
În zbuciumata lui viață, cu insomniile de ani și ani, Cioran era mai mult un singuratic sau se credea chiar în sinea lui. S-ar putea să fi avut drame mai multe decât le-a cuprins în scris. Ori, aplecându-ne asupra scrisului său, vedem că a înotat într-o dramă de stări și cuvinte.
Când ești aproape ultima căzătură, te invadează grosolănia cinismului și-ți dai drumul la gură și la condei fără nicio cuviință, este semn de mare neputință. E greu să ieși din această maladie, care cuprinde, până la urmă, întreaga arie a vieții.
De cele mai multe ori, ca să nu spun cam întotdeauna, omul se socotește ”buricul” Pământului. Într-un fel ar fi buric, dar mai puțin al pământului. Adesea uităm să ne raportăm la Dumnezeu, tocmai pentru că ne credem fiecare, un ”fel” de Dumnezeu.
Tot meditând la mersul acestei lumi și la marea luptă a oamenilor de a-și face loc, am ajuns la concluzia limpede, că am fost izgoniți din transcendent. Greu ne vine să ne obișnuim pe o traiectorie în zig-zag și într-o lume plină de teamă și ură fără margini.
Simbolul de credință al Bisericii Ortodoxe mărturisește, în articolul șase, că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, „S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”.
Chiar când Cioran scrie lucrurile cele mai trăsnite, dacă-i ierți îndrăzneala soră cu nebunia, mai poți continua cu cititul din scrierile sale. Uneori te apucă hazul, dacă încerci serios să-i studiezi veghea și scrierile sale.
Mare minune mai este și omul! Sofocle în Antigona ne-a arătat că: ”În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s”. Fiecare om și fiecare zidire din regnul mineral, vegetal și animal, sunt minuni ce se săvârșesc într-un iureș amețitor.
Pagina 57 din 104