Ni s-a dat o permanentă stare de neliniște în căutare. Nicicând lucrările și stările noastre nu ne odihnesc. Vrem să dăm cu capul de Dumnezeu, cum dai cu capul de pragul de sus. Vrem să-L vedem pe Dumnezeu acum, la poruncă, și dacă s-ar putea, chiar în genunchi, la picioarele noastre. El este cu noi, dar nu chiar așa cum vrem noi. Vrerea noastră are miros de orgoliu și stropșeală delirantă.
Oricât am încercat să-l ”înving” pe Eminescu, în citit, mai ales, nu am reușit să-i parcurg întreaga operă, lăsată Neamului Românesc, ca tezaur nemuritor, așa cum poeții și scriitorii lumii, au lăsat, la rândul lor averi spirituale, Eminescu fiind unicul, uriașul și genialul român, care, prin scrisul său prolific, nu poate fi întrecut de nimeni, niciodată.
Stând la Paris a putut mai ușor să scrie: ”Dumnezeu pendulează între Rusia și Spania (între Dostoievski și El Greco) mai sunt și altele care se mulțumesc a-l cunoaște.”
Nu știm dacă nedumerirea ar fi catalogată drept păcat. Ca stare de spirit am putea spune că nedumerirea este o pendulare nefericită între certitudine și incertitudine precum a zice și mai de-a dreptul, între credință și necredință.
Zbaterea noastră, ca a peștilor în plasă, este fără să vrem, ori fără să recunoaștem, condiția noastră existențială. În decursul veacurilor, bieții oameni s-au hrănit cu zbuciumul de fiecare clipă.
Duminica Mare, cum se mai spune pe la noi, este Duminica Rusaliilor, adică Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului și întreaga fire, precum și ziua Întemeierii Bisericii Creștine.
Cioran a pendulat mereu între Teologie și cinism. ”Cinismul” a fost pâinea lui cea de toate zilele. Deși a dorit, cu intermitențe, ca armonia universală să-i liniștească trepidația în gândire și scris.
N-am nicio îndoială că Cioran a plâns mult când era treaz, când era biruit de insomnii și chiar când se odihnea câte puțin. Drama disperării se ținea de el ca scaiul de oaie. El a învățat că nu se poate plânge decât în Dumnezeu și era pornit cu vehemență împotriva celor care amestecă ”eul” cu Dumnezeu.
Întotdeauna sunt foarte bucuros, când mă gândesc la Dumnezeu și pășesc prin dumbrăvile cu lumină de azur.
Cioran recunoaște în fața lui Dumnezeu că s-a răzvrătit. În disperarea lui spune că a rămas singur, părăsit de oameni și că doar Dumnezeu îi rămâne reazemul de taină. Mai mult, lepădat de sine, dorește nestrămutat să fie nici mai mult, nici mai puțin sorbit de Dumnezeu.
Cred că Cioran a încercat să-l îngurgiteze pe Dumnezeu! Umbla să mănânce pe Cel Care nu se lăsa înghițit de flămândul, ce se hrănea de o vreme, doar cu insomnii.
Cioran a îndrăznit nepermis de mult, chiar blasfemiator, asupra Apostolului Pavel. Prin anii ’60 ai veacului trecut, am cunoscut un profesor de marxism de la Cluj, care citise pe Cioran și traducea cu osârdie din Nietzsche.
Chinuit a mai fost bietul Cioran! Aceasta se vede limpede din opera lui. Nu știm dacă a făcut experiențe în viață ca marii convertiți la Dumnezeu.
Din aria scrierilor lui Cioran poți alege ca din lanul de grâu cotropit de neghina biruitoare întru înnegrirea rodului, grâul curat. Puțin, dar se găsește. M-a nefericit,desigur, gândul ca Cioran să moară, îngropat în munții de neghină pe care i-a cultivat o vreme.
Credința operează în viața omului cât trăiește, iar după ce vede pe Dumnezeu, în toată plenitudinea Lui, se poate lipsi de credința pe care o avea pe pământ, în mod firesc.
Pagina 56 din 104