Când pomenim despre oamenii răi, deşi n-ar trebui, nu poate să nu-ţi vină în minte că răutatea face casă comună cu prostia. Sofocle chiar spunea că: „Prostia este sora cea mai apropiată a răutăţii” şi că: „Nimic mai temerar decât prostia”, cum ar zice Menander.
Cel mai greu este să te acomodezi sau să te adaptezi, dacă nu ai dragoste de locul unde ţi s-a dat să lucrezi. Începi cu un pic de dragoste dacă nu o ai în valuri, după cum s-ar cuveni.
Mare pacoste pe capul nostru mai este şi cu zvonurile care zboară ca păsările legendare de foc. Cel mai grav lucru este că zvonurile nu sunt verificate, câtuşi de puţin, şi le luăm ca drept adevăruri sigure. Ba, mai adăugăm şi noi câte ceva la ele.
Se vede treaba că şi în vremuri mai îndepărtate, glăsuitorii, adică cei ca noi, spuneau de-a valma, vorbe bune dar şi minciuni. Depinde ce pui în coş; gura macină şi grâu şi neghină, ca moara.
Este foarte greu să ne vedem bârna din proprii ochi şi să ne silim să scoatem cu paiul ochii celor din jurul nostru. Înainte de a acuza pe alţii este potrivit să ne vedem propriile scăderi. Iată ce ne spune Menander: „Înainte de a acuza pe aproapele tău, cercetează mai întâi propriile tale cusururi”.
Când aud rostindu-se şi mai ales că unii o şi scriu, fiind vorba despre oameni, fac un adaos cumplit: oameni simpli. Tot m-am întrebat cum ar fi oameni compuşi, ca să nu mai spun, că îmi cade peste cap rostirea, creştin simplu. De parcă ar fi şi creştin compus.
Nu este pe lume o făptură mai preţioasă şi iubită ca aceea care se bucură de numele bun, bogat în nuanţe, ca şi cel al hărniciei. A fi activ în toate cuprinde întreaga gamă a unei făpturi care se dăruieşte înfăptuirii.
Cel mai anevoios lucru din lume este să te faci om de treabă. Înaintaşii noştri ar zice mai cu adâncime: om de bună treabă. Oriunde am fi, în orice lucrare ne-am ostoi şi din orice neam am fi, se vor observa roadele, adică, rodirea noastră, va fi bucuria celor din jurul nostru.
Din nefericire, pe cărările pe care am umblat prin lumea aceasta românească, mi s-a dat să întâlnesc mai multe specimene absurde. Este groaznic să vieţuieşti şi mai ales să lucrezi cu oameni cuprinşi în ghearele absurdităţii.
Citind în cărţile lumii, aflăm că Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscop al Alexandriei Egiptului, a mărturisit pe Dumnezeu, Cel Întreit în Persoane, Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, cu o tărie de suflet nemaiîntâlnită până atunci.
Ca să învingi în lumea aceasta plină de capcane este absolut necesar să te strecori printre rândurile celor mulţi. Tendinţa unora se arată întru încălcarea oricărei bune-cuviinţe.
Cineva, mai demult, scotocindu-se prin buzunar, scoate o fiţuică, de pe care citeşte sentenţios:
De cele mai multe ori noi ne comportăm cu nebăgare de seamă, nu numai în lucruri mari ci şi în cele mici, deopotrivă. Când suntem inteligenţi nu ne paşte nicio primejdie dacă suntem şi prudenţi.
Când ne apucă strechea, pe unii dintre noi, se tulbură zările. Am experienţa pastorală, din munţi, când vedeam ciurda muşcată de tăuni, cum o lua de-a valma, pe coastele muntelui. Era un tablou înfricoşător. Din urma lor se ridica un nor de colb de nu se mai vedea om cu om.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se numeşte providenţă. Unii dintre noi confundăm lucrurile şi dăm nume ca noroc sau întâmplare acestei purtări de grijă ca a mamei pentru pruncuţii săi.
Pagina 54 din 104