Starea numită ambiţia ar putea fi înlocuită cu un cuvânt mai potrivit. Să zicem voinţă lucrătoare? Poate mai bine s-ar putea numi râvnă cu măsură? Herodot ( 484-425), în cartea sa „Istorii” a scris: „Ambiţia e un lucru rău!”
În istoria lumii s-au consumat, deopotrivă, fapte demne de laudă, dar şi nenorociri de tot felul. Acum vom aminti de tragedia consemnată în Biblie şi prăznuită întru pioasă aducere aminte: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul! Ioan s-ar traduce din limba ebraică: Dumnezeu a avut milă – compus din Iahve (forma scurtă Jo) + hanan „a avea milă”.
Se spune că noi, oamenii, putem fi consideraţi ca şi aleşi atunci când suntem iubiţi de Dumnezeu. Odată veniţi pe lume, Dumnezeu binevoind întru noi, ne putem considera iubiţi de Dumnezeu şi aleşi de a veni în frumuseţea acestei lumi văzute.
Omul are sădit în fiinţa sa darul de a clădi. Înainte de a clădi în jurul nostru se cere o clădire pe dinlăuntru a fiinţei noastre. Atunci când suntem clădiţi strâmb pe dinlăuntrul nostru, să nu ne mirăm că şi ceea ce încercăm să clădim în jurul nostru nu poate fi decât strâmb şi neîmplinit.
Nu este izbândă mai mare în viaţă decât a ferici pe alţii. Pentru a ferici pe alţii trebuie să ştim mai întâi să fim fericiţi noi. Nu putem da fericire dacă suntem pustii de această bunătate.
Poate că mai este necesar să afirmăm că „orice viaţă este un miracol”. Este şi un act solemn. Dacă viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi este un miracol – şi aşa este – atunci noi trebuie să fim la înălţimea acestui dar, adică să ne transformăm viaţa în operă – indiferent în ce domeniu – să împodobim viaţa cu un act de creaţie, să participăm efectiv la mersul dinamic al civilizaţiei.
Când eram mai mic şi mă ducea mama pe la schituri şi monastiri auzeam des pomenindu-se cuvântul smerenie. Vai, maica Agnia este smerită! Părintele Iosif este tare smerit! Uite la sora Ecaterina, ce smerit păşeşte! Şi tot aşa. Tot auzind mi-a cam venit acru de atâta smerenie vorbită.
Am văzut tot felul de oameni la apusul mileniului doi şi răsăritul lui trei. M-au uimit oamenii învăţaţi, iluştri, modeşti şi de o simplitate absolută. Nu-mi vine a crede. Parcă ar fi din alte lumi.
Se spune că fiinţa umană ar fi un dat de care nu ne-am putea face iluzii de îndreptare. Experienţa ne-a arătat mereu că fiinţa umană este un dat din principiu şi că este necesar să fie mereu în devenire.
Omul, neodihnita fiinţă, înnobilată din destul de Dumnezeu, stăruie fără încetare de a cuceri tot ce îi cade în cale. Când se gândeşte să cucerească pe Dumnezeu, că, deh, Împărăţia lui se ia cu năvală multă, atunci i se cam înmoaie picioarele. Şi totuşi!
Auzeam mai demult o vorbă care mă cam scotea din visare: plimbă ursul că îţi ruginesc lanţurile. Acum mă întreb: unde să mă duc? Mă întreb şi eu ca Rilke (1875-1926): „De cine sunt mai aproape? De moarte sau de ce n-a apărut încă.”
Când brambureala dă năvală peste tot, lucru acătării este să te gândeşti la unitatea în timp. Ai noştri, din veacurile apuse au ştiut, învăţând la căldura soarelui şi strălucirea stelelor, că au un pământ dat de Dumnezeu, că legea, limba, datinile, cugetul, credinţa, virtutea, munca, portul, durerile, bucuriile cu semenii, trăirea în vecinătate sfântă, dovedesc semn de recunoaştere, peceţi, temeiuri pentru azi şi mâine.
Să realizezi că, în sfârşit, exişti, este primul pas potrivit pentru un drum care se anunţă acătării. De cum ne-am născut, urcăm mereu în vârstă şi înălţime. Cum ar fi să înceteze acest fenomen, nebăgat în seamă, al creşterii? Ar fi primul semn că mersul lumii a luat-o înapoi. Ar fi începutul sfârşitului.
Din pruncie mâncam cele mai bune mere (mere dulci), pere dolofane, cireşe, vişine, zmeură, căpşuni, fragi, alune, toate acestea din grădina unde mama şi tata lucrau ca nişte iscusite şi harnice albine.
Cine nu citeşte adesea anunţuri că x sau y au trecut din fiinţă în nefiinţă. Nimeni n-ar mai lua seama la conţinutul acestui cuvânt. Parcă l-ai arunca şi să nu mai auzi de el.
Pagina 51 din 104